Pa :)

”Pa, paaa….pa-pa. Da, pleci acum, paaaa, pa..”.

Unele ”pa”-uri sunt cu zâmbet, altele mai serioase, unele cu miscări energice de mâini, altele cu pupici trimiși în aer, iar altele doar cu priviri în ochi. Am spus copiilor ”pa” cu voce naturală, cu voce de urs, cu voce pițigăiată, cu voce veselă, cu voce calmă. Am spus ”pa” uneori în șoaptă, iar alteori aproape țipat.

E un moment special cumva – oricare ar fi diagnosticul, oricum ar fi zâmbetele și lacrimile împărtășite anterior, înainte de plecarea din spital, părinții își iau la revedere și încurajează copilul: ”Spune-le doamnelor ”pa”, mami!”. Mi-am luat așadar la revedere de la mulți copii în ultimele luni, cu mai multă sau mai puțină încredere, uneori cu inima strânsă, alteori îngrijorată, de multe ori bucuroasă.

Mă gândesc acum cu oarecare amuzament și cu oarecare nostalgie, că mai e puțin, aproape o lună, și voi spune un ”pa” mai cuprinzător, mai dificil și mai plin de emoții cumva. Emoții amestecate. Mai e puțin și eu voi fi cea care spune cu adevărat ”pa”. Mai e puțin și de data aceasta eu voi pleca. Voi spune ”pa” unor oameni minunați, unor activități, unor familii, unor locuri devenite familiare, unor proiecte. Sunt pregătită? Nu știu, mai am puțin timp.. Nu știu dacă pot fi cu adevărat pregătită să închei ceva care a fost atât de important pentru mine și să încep o etapă complet diferită.

Sunt cu siguranță bucuroasă și recunoascătoare pentru tot ce mi-a oferit proiectul ”Auzul un dar, nu-l ignora!”… pentru informațiile la care am avut acces, pentru situațiile dificile din care am învățat, pentru sentimentul de a face ceva care contează și care umple sufletul. Sunt conștinetă și de timpul scurt rămas și de ceea ce mai pot face. Iar toate lucrurile acestea împreună se construiesc pentru mine într-un soi de liniște și de mulțumire.

Lumea dintre informații și emoții

Zâmbet larg, gură deschisă, păr negru aranjat într-un fel de creastă țepoasă, dinți mici, răzleți, avântați înspre a se arăta, ochii întrebători, dar liniștiți, îndreptați spre noi, “cei mari”, în căutare de indicii. Ne ajunge până la talie, e subțirel și pare în mișcare și când stă pe loc.

Grăsun și înțelept, chicotește în brațe la mama și ne cucerește definitiv cu o privire adâncă care pare că déjà a văzut tot ce e de văzut.

Blond, energic, își păstrează zâmbetele doar pentru momentele în care improvizează din nimic o tobă și savurează privirile noastre întoarse deopotrivă spre el și spre zgomotele puternice.

Cochetă, reținută cu privirile și zâmbetele, stă în brațele tatălui, hotărâtă să nu se dea jos și să protesteze dacă încercăm să o îndrumăm spre altceva.

Ei și mulți alții asemenea sunt chipurile care se suprapun peste nume, date de nașteri, diagnostice, pliante și foi de recomandare. Copii. Copii foarte mici, copii mai mari, copii liniștiți, copii speriați, copii agățați de părinți, copii care aleargă dintr-o parte în alta, copii care vor să fie prietenii mei de când mă aplec prima dată la nivelul lor ca să le zâmbesc și să le admir jucăriile, copii care mă asociază cu ceva neplăcut, copii care plâng, copii care vor la mama, copii care vor să se joace, copii care aud și copii care nu aud încă. Copii.

Petrec destul de mult timp în proiect ocupându-mă de lucruri concrete, raționale (care îmi plac, doar și profesia mea este una în direcția aceasta!): telefoane către specialiști, transmiterea de informații clare, înregistrarea oficială a pacienților, prezentarea rapidă a  proiectului pentru alți medici. Dar în toate lunile acestea, datele, numerele, denumirile au avut alături întotdeauna pentru mine chipul unui copil, povestea unei familii.

Și de când sunt voluntar de profesie, simt că sunt implicată într-un proiect pentru copii, simt că fac ceva pentru ei, simt că zilele de lucru au un sens special…iar informațiile nu sunt niciodată doar informații, sunt chipuri, mici personalități, zâmbete și lacrimi transformate în zâmbete.

 

O lecție despre like @Valea Stanciului

18767559_1419617908084886_2125964365664746453_n

Am ajuns în Valea Stanciului la început de primăvară, a fost o întâlnire a echipei Antreprenorești – Adoptă un Sat! cu comunitatea pentru a înțelege nevoile de dezvoltare și a trasa un plan de acțiune pentru următoarele luni. De la firul ierbii ne-am dat seamă că există un mare potențial în tinerii care învață la Școala Profesională Valea Stanciului. Ei au încă vie curiozitatea, au capacitatea de a asimila informații noi și de a le pune în practică. Important este să aibă alături oameni care să îi îndrume și să le ofere sprijin atunci când este nevoie.

Am făcut un prim pas pe 29 mai când am organizat în premieră conferința Vreau să fiu Antreprenor în mediul rural, Felix Pătrășcanu și Marius Țapu le-au vorbit tinerilor despre pașii făcuți de ei în business, despre curaj, perseverență și despre a fi curios și a face din învățare un obicei.

Conferința a fost urmată de un workshop la care au participat 10 elevi care își doresc să poată ajuta comunitatea, formată îndeosebi din legumicultori, să-și facă auzită vocea în rândul consumatorilor și asftel să își poată comercializa mai ușor produsele.

Am vorbit despre puterea social media de a conecta micile afaceri cu clienții, despre cum te promovezi pe Facebook, cum îți creezi un magazin pe această platformă și cum păstrezi vie legătura cu fanii tăi. Am avut ajutoare de nădejde venite tocmai de la Oradea: Ferma lui Ionuț, Ionuț și partenerii lui, ne-au arătat că se poate să dezvolți o afacere în domeniul agricol ajutându-te de canalele de comunicare aflate la îndemâna oricui.

Înainte să ne luăm rămas bun, le-am oferit puștilor un cadou de citit, doar am stabilit de la început că trebuie să învățăm continuu și că #ebinesacitim.

18739069_446818279011383_6198167899361661010_o

18740575_1419617958084881_1236413195169222629_n

18814736_446818392344705_3635514449982894648_o

18739934_1419617851418225_6723384290563077351_n

 

 

 

Antreprenorii livrează culori la cheie

Întotdeauna mi-au plăcut culorile. Când eram copil și mă întrebau părinții ce cadou îmi doresc pentru o anumită ocazie, răspunsul era invariabil: acuarele :). Cu timpul am cultivat această pasiune, am pictat pe multe suprafețe, iar într-o zi am zis să încerc și pereții, îți oferă un spațiu larg de manifestare a creativității.

Un talent este un dar pe care trebuie să-l dai mai departe, să faci bine, să aduci zâmbete pe chipul celorlalți, astfel s-a născut ideea de a picta pereții unui salon dintr-un spital pentru copii.

«Pereții Spitalului Victor Gomoiu prind culoare, avem nevoie de ajutoare!», așa a sunat apelul la care au răspuns cu entuziasm cursanții Atelierelor de Antreprenoriat și colegii mei de la Fundația Romanian Business Leaders.

Timp de câteva ore am pictat împreună povestea pereților din 2 saloane, culorile ne influențează pozitiv starea de spirit, iar pentru copiii aflați în suferință, un mediu colorat este ceea ce trebuie pentru a-i înveseli.

Pentru noi sentimentul de a livra culori la cheie este greu de exprimat în cuvinte, lăsăm imaginile să vorbească în locul nostru.

 

p 1

p 9

p 8

p 5

 

Justiție pentru copii

Ca Voluntar de Profesie Fundația Vodafone România, în cadrul campaniei globale End Violence Against Children, documentez de mai bine de patru luni violența asupra copiilor. Mă simt înfrântă. E ca o boală scăpată de sub control, care a contaminat fiecare celulă a societății. Trăim într-o societate metastazată de violențe. Cu cât văd mai multe date, statistici, studii, legi, hotărâri de Guvern, cu atât realizez cât de mult am eșuat în a ne proteja copiii.

Am descoperit acest domeniu ferit de atenția media prin aripile ocrotitoare ale nenumăratelor instituții care protejează copiii. Minorii în justiție sunt o categorie atât de protejată, atât de vulnerabilă, peste care instituții precum Consiliul Național al Audiovizualului sau Consiliul Superior al Magistraturii, în numele interesului superior al copilului și al demnității umane, au întins atâtea rânduri de aripi că nu mai intră niciun strop de lumină.

În jur de 50.000 de copii sunt traumatizați în fiecare an în proceduri judiciare, fie că sunt folosiți ca arme în divorțuri urâte, fie că sunt victime ale unor abuzuri, martori la fapte penale sau agresori. La lumina neoanelor din secțiile de poliție, judecătorii sau parchete, mii de copiii sunt supuși legal abuzurilor instituționale prin audieri repetate de către persoane pe care legea nu le obligă să aibă o pregătire specială pentru a interoga copii.

De 10 ani stăm în drum cu bagajele făcute în acest domeniu. Din 2007 statul român investește milioane de euro, din granturi internaționale, în cursuri de formare pentru  magistraţi pe domenii sensibile ca violență domestică, pornografie infantilă sau cerşetorie. Nimeni nu a evaluat, însă, de câte din abilitățile obținute la aceste cursuri au beneficiat şi victimele. În lipsa unor reguli ferme prin care dosarele cu copii să fie gestionate de către echipe specializate, profesioniştii pregătiți să audieze copiii sunt folosiți în acest domeniu absolut accidental.

Pe lângă copiii aflați oficial în proceuri judiciare, există mii de copii care trec ca o boare prin sistemul de justiție fără să lase urme.

Știm parțial câți abuzatori sunt anchetați pentru fapte penale cu copii, dar nu și câți copii abuzați. Știm câți pedofili au fost condamnați, dar nu și numărul victimelor lor. Nu se știe numărul copiilor chemați ca martori. Nu se știe numărul copiilor audiați în anchete care nu au ajuns la faza de judecată.

Este imposibil de estimat numărul copiilor care ar fi putut ajunge în atenția autorităților, dacă plângerile nu ar fi fost descurajate chiar în secțiile de Poliție sau dacă plângerile înregistrate nu ar fi fost retrase la foarte scurt timp după (cum se întâmplă adesea în urma unor scandaluri domestice violente și împăcări fulgerătoare).

E nevoie să facem un salt din statistici în realitate. E nevoie ca sistemul de suport al victimelor copii care intră în malaxorul sistemului de justiție să devină unul instituțional. Acum sunt oameni, nu instituții, care se conectează prin linii imaginare de relații personale.

Așa:

Un procuror sună un prieten din copilărie, devenit psiholog, ca că evalueze traumele suferite de fetiţa mutilată de asistenul maternal, ori ca să acceseze memoria unui băieţel care la 6 ani şi-a văzut fratele sfâşiat de câini în faţa lui.

Sau așa:

O poliţistă îi cere ca favoare unei prietene să facă terapie cu măcar una din cele trei fetițe violate de propriul medic, în timp ce părinții se aflau dincolo de ușa cabinetului.

Citeste mai mult…