O lecție despre like @Valea Stanciului

18767559_1419617908084886_2125964365664746453_n

Am ajuns în Valea Stanciului la început de primăvară, a fost o întâlnire a echipei Antreprenorești – Adoptă un Sat! cu comunitatea pentru a înțelege nevoile de dezvoltare și a trasa un plan de acțiune pentru următoarele luni. De la firul ierbii ne-am dat seamă că există un mare potențial în tinerii care învață la Școala Profesională Valea Stanciului. Ei au încă vie curiozitatea, au capacitatea de a asimila informații noi și de a le pune în practică. Important este să aibă alături oameni care să îi îndrume și să le ofere sprijin atunci când este nevoie.

Am făcut un prim pas pe 29 mai când am organizat în premieră conferința Vreau să fiu Antreprenor în mediul rural, Felix Pătrășcanu și Marius Țapu le-au vorbit tinerilor despre pașii făcuți de ei în business, despre curaj, perseverență și despre a fi curios și a face din învățare un obicei.

Conferința a fost urmată de un workshop la care au participat 10 elevi care își doresc să poată ajuta comunitatea, formată îndeosebi din legumicultori, să-și facă auzită vocea în rândul consumatorilor și asftel să își poată comercializa mai ușor produsele.

Am vorbit despre puterea social media de a conecta micile afaceri cu clienții, despre cum te promovezi pe Facebook, cum îți creezi un magazin pe această platformă și cum păstrezi vie legătura cu fanii tăi. Am avut ajutoare de nădejde venite tocmai de la Oradea: Ferma lui Ionuț, Ionuț și partenerii lui, ne-au arătat că se poate să dezvolți o afacere în domeniul agricol ajutându-te de canalele de comunicare aflate la îndemâna oricui.

Înainte să ne luăm rămas bun, le-am oferit puștilor un cadou de citit, doar am stabilit de la început că trebuie să învățăm continuu și că #ebinesacitim.

18739069_446818279011383_6198167899361661010_o

18740575_1419617958084881_1236413195169222629_n

18814736_446818392344705_3635514449982894648_o

18739934_1419617851418225_6723384290563077351_n

 

 

 

Antreprenorii livrează culori la cheie

Întotdeauna mi-au plăcut culorile. Când eram copil și mă întrebau părinții ce cadou îmi doresc pentru o anumită ocazie, răspunsul era invariabil: acuarele :). Cu timpul am cultivat această pasiune, am pictat pe multe suprafețe, iar într-o zi am zis să încerc și pereții, îți oferă un spațiu larg de manifestare a creativității.

Un talent este un dar pe care trebuie să-l dai mai departe, să faci bine, să aduci zâmbete pe chipul celorlalți, astfel s-a născut ideea de a picta pereții unui salon dintr-un spital pentru copii.

«Pereții Spitalului Victor Gomoiu prind culoare, avem nevoie de ajutoare!», așa a sunat apelul la care au răspuns cu entuziasm cursanții Atelierelor de Antreprenoriat și colegii mei de la Fundația Romanian Business Leaders.

Timp de câteva ore am pictat împreună povestea pereților din 2 saloane, culorile ne influențează pozitiv starea de spirit, iar pentru copiii aflați în suferință, un mediu colorat este ceea ce trebuie pentru a-i înveseli.

Pentru noi sentimentul de a livra culori la cheie este greu de exprimat în cuvinte, lăsăm imaginile să vorbească în locul nostru.

 

p 1

p 9

p 8

p 5

 

Justiție pentru copii

Ca Voluntar de Profesie Fundația Vodafone România, în cadrul campaniei globale End Violence Against Children, documentez de mai bine de patru luni violența asupra copiilor. Mă simt înfrântă. E ca o boală scăpată de sub control, care a contaminat fiecare celulă a societății. Trăim într-o societate metastazată de violențe. Cu cât văd mai multe date, statistici, studii, legi, hotărâri de Guvern, cu atât realizez cât de mult am eșuat în a ne proteja copiii.

Am descoperit acest domeniu ferit de atenția media prin aripile ocrotitoare ale nenumăratelor instituții care protejează copiii. Minorii în justiție sunt o categorie atât de protejată, atât de vulnerabilă, peste care instituții precum Consiliul Național al Audiovizualului sau Consiliul Superior al Magistraturii, în numele interesului superior al copilului și al demnității umane, au întins atâtea rânduri de aripi că nu mai intră niciun strop de lumină.

În jur de 50.000 de copii sunt traumatizați în fiecare an în proceduri judiciare, fie că sunt folosiți ca arme în divorțuri urâte, fie că sunt victime ale unor abuzuri, martori la fapte penale sau agresori. La lumina neoanelor din secțiile de poliție, judecătorii sau parchete, mii de copiii sunt supuși legal abuzurilor instituționale prin audieri repetate de către persoane pe care legea nu le obligă să aibă o pregătire specială pentru a interoga copii.

De 10 ani stăm în drum cu bagajele făcute în acest domeniu. Din 2007 statul român investește milioane de euro, din granturi internaționale, în cursuri de formare pentru  magistraţi pe domenii sensibile ca violență domestică, pornografie infantilă sau cerşetorie. Nimeni nu a evaluat, însă, de câte din abilitățile obținute la aceste cursuri au beneficiat şi victimele. În lipsa unor reguli ferme prin care dosarele cu copii să fie gestionate de către echipe specializate, profesioniştii pregătiți să audieze copiii sunt folosiți în acest domeniu absolut accidental.

Pe lângă copiii aflați oficial în proceuri judiciare, există mii de copii care trec ca o boare prin sistemul de justiție fără să lase urme.

Știm parțial câți abuzatori sunt anchetați pentru fapte penale cu copii, dar nu și câți copii abuzați. Știm câți pedofili au fost condamnați, dar nu și numărul victimelor lor. Nu se știe numărul copiilor chemați ca martori. Nu se știe numărul copiilor audiați în anchete care nu au ajuns la faza de judecată.

Este imposibil de estimat numărul copiilor care ar fi putut ajunge în atenția autorităților, dacă plângerile nu ar fi fost descurajate chiar în secțiile de Poliție sau dacă plângerile înregistrate nu ar fi fost retrase la foarte scurt timp după (cum se întâmplă adesea în urma unor scandaluri domestice violente și împăcări fulgerătoare).

E nevoie să facem un salt din statistici în realitate. E nevoie ca sistemul de suport al victimelor copii care intră în malaxorul sistemului de justiție să devină unul instituțional. Acum sunt oameni, nu instituții, care se conectează prin linii imaginare de relații personale.

Așa:

Un procuror sună un prieten din copilărie, devenit psiholog, ca că evalueze traumele suferite de fetiţa mutilată de asistenul maternal, ori ca să acceseze memoria unui băieţel care la 6 ani şi-a văzut fratele sfâşiat de câini în faţa lui.

Sau așa:

O poliţistă îi cere ca favoare unei prietene să facă terapie cu măcar una din cele trei fetițe violate de propriul medic, în timp ce părinții se aflau dincolo de ușa cabinetului.

Citeste mai mult…

Puțină recunoștință într-un colț de spital

„ Îmi dau seama că e vă e greu și lucrul cel mai important pe care vreau să vi-l spun este că sunt soluții. Sunt soluții și vreau să vă povestesc despre ele. Mă puteți întreba oricând, orice.”

Dacă ar fi un moment dintr-un film, ecranul s-ar umple treptat cu multe cadre mici în care m-aș apropia  de diferite persoane, în colțuri asemănătoare de spital, spunând mereu la început acestă frază. Hainele mele se schimbă, părul e când așa, când altfel, uneori e mai întuneric, alteori e mai multă lumină, uneori mă apropii de o familie întreagă, alteori doar de un părinte. Cadrele mici au umplut ecranul. Gata scena de film.

Doar că de câteva luni aceasta este o parte importantă a realității mele. Discuțiile pe care le am cu părinții sau bunicii care au venit cu cei mici pentru testări auditive sau care tocmai au primit un diagnostic de hipoacuzie. Mereu e diferit. Mă apropii de ei întotdeauna cu emoție. E emoția firească pe care nu aș putea să nu o am apropiindu-mă de niste persoane care chiar sunt într-o situație dificilă, care chiar sunt speriați, sau triști, sau îndurerați, sau furioși, sau obosiți, sau… altfel. Știu că le e greu. Știu! Și de aceea le și spun asta. În același timp vreau să îi ajut, vreau să transmit măcar puțină speranță, pentru că există speranță, pentru că celor mici le poate fi mai bine, pentru că o testare sau un diagnostic nu marchează sfârșitul categoric al drumului.

În timpul acesta petrecut în proiect, am început să înțeleg din ce în ce mai bine ceva foarte important. Toți părinți au niște așteptări și niște dorințe pentru copiii lor. Le poartă în gesturile lor, în priviri, în întrebările pe care mi le pun. Diagnosticul primit la spital zdruncină puțin sau mai mult aceste aștepări și dorințe. Copilul nu aude. Părinții devin părinții unui copil care nu aude. Copilul e afectat, părinții sunt afectați, toată familia e afectată. E nevoie să recunoaștem asta, e timpul lor de procesare, de confuzie, de emoții amestecate. E și momentul în care eu mă întâlnesc cu ei.

E un moment important. E momentul în care au nevoie de respect, de informații, de răspunsuri repetate la întrebări, de încurajări, de exemple pozitive. Și eu sunt acolo, “înarmată“ cu pliante din proiect, cu zâmbete, cu tot ce știam de dinainte și cu tot ce am învățat în timpul acesta de la doamna doctor și de la alți părinți. Sunt acolo să încerc să le dau puțină speranță, puțină putere, convingerea că sunt părinții unui copil care nu aude, dar care poate auzi…un copil care va auzi bine, va râde, va învăța, va cădea, va plânge, va povesti.

Sunt acolo și sunt recunoscătoare că le pot fi măcar un pic alături.

O săptămână cu adevărat altfel

 

drum la teatrul de papusi 4        la locul de joaca 2

Programul ”Școala Altfel” mi-a permis să realizez cu copiii activități foarte diverse. Fiecare zi am încercat să o facem cât mai deosebită și să ne gândim la activități pe care de obicei acești copii nu au posibilitatea să le desfășoare. Astfel, într-una din zile copiii au fost cu autobuzul la teatrul de păpuși. Pentru unii dintre ei a fost prima dată când au fost cu transportul în comun. De asemenea, o noutate a fost și participarea la teatrul de păpuși. Ei au vizionat ”Capra cu trei iezi”. Apoi s-au bucurat de o zi plină la locul de joacă numit ”Tzontzo”. Acolo s-au putut da pe toboganele gonflabile. Copiii s-au jucat și cu forme tip puzzle. Unul dintre copii și-a construit o căsuța și mi-a spus că îi place casa construită de el pentru că e mai frumoasă decât casa lui de pe Pirită. Într-altă zi copiii au plantat în fața școlii copăcei, care să le aducă aminte de anul petrecut la școală. Pentru a ne pregăti de Paște, am fost cu grupul de copii și la biserică. Ei s-au rugat pentru sănătate. În apropierea Sărbătorii Pascale, copiii au fost vizitați de către alți copii și tineri, aceștia oferindu-le cadouri. De asemenea, și eu am le-am adus dulciuri făcându-le o surpriză pentru venirea iepurașului de Paște. Cu adevărat a fost o săptămână petrecută altfel decât până acum!

la biserica 2    plantat copacei 2

 

Sarbatoarea Pastelui 1  Sarbatoarea Pastelui 3