Puțină recunoștință într-un colț de spital

„ Îmi dau seama că e vă e greu și lucrul cel mai important pe care vreau să vi-l spun este că sunt soluții. Sunt soluții și vreau să vă povestesc despre ele. Mă puteți întreba oricând, orice.”

Dacă ar fi un moment dintr-un film, ecranul s-ar umple treptat cu multe cadre mici în care m-aș apropia  de diferite persoane, în colțuri asemănătoare de spital, spunând mereu la început acestă frază. Hainele mele se schimbă, părul e când așa, când altfel, uneori e mai întuneric, alteori e mai multă lumină, uneori mă apropii de o familie întreagă, alteori doar de un părinte. Cadrele mici au umplut ecranul. Gata scena de film.

Doar că de câteva luni aceasta este o parte importantă a realității mele. Discuțiile pe care le am cu părinții sau bunicii care au venit cu cei mici pentru testări auditive sau care tocmai au primit un diagnostic de hipoacuzie. Mereu e diferit. Mă apropii de ei întotdeauna cu emoție. E emoția firească pe care nu aș putea să nu o am apropiindu-mă de niste persoane care chiar sunt într-o situație dificilă, care chiar sunt speriați, sau triști, sau îndurerați, sau furioși, sau obosiți, sau… altfel. Știu că le e greu. Știu! Și de aceea le și spun asta. În același timp vreau să îi ajut, vreau să transmit măcar puțină speranță, pentru că există speranță, pentru că celor mici le poate fi mai bine, pentru că o testare sau un diagnostic nu marchează sfârșitul categoric al drumului.

În timpul acesta petrecut în proiect, am început să înțeleg din ce în ce mai bine ceva foarte important. Toți părinți au niște așteptări și niște dorințe pentru copiii lor. Le poartă în gesturile lor, în priviri, în întrebările pe care mi le pun. Diagnosticul primit la spital zdruncină puțin sau mai mult aceste aștepări și dorințe. Copilul nu aude. Părinții devin părinții unui copil care nu aude. Copilul e afectat, părinții sunt afectați, toată familia e afectată. E nevoie să recunoaștem asta, e timpul lor de procesare, de confuzie, de emoții amestecate. E și momentul în care eu mă întâlnesc cu ei.

E un moment important. E momentul în care au nevoie de respect, de informații, de răspunsuri repetate la întrebări, de încurajări, de exemple pozitive. Și eu sunt acolo, “înarmată“ cu pliante din proiect, cu zâmbete, cu tot ce știam de dinainte și cu tot ce am învățat în timpul acesta de la doamna doctor și de la alți părinți. Sunt acolo să încerc să le dau puțină speranță, puțină putere, convingerea că sunt părinții unui copil care nu aude, dar care poate auzi…un copil care va auzi bine, va râde, va învăța, va cădea, va plânge, va povesti.

Sunt acolo și sunt recunoscătoare că le pot fi măcar un pic alături.

Unii copii nu aud…

„E ud!” spune cu o voce veselă şi arată strengăreşte cu un deget când spre mine, când spre câteva bălţi de pe podeaua din sala de aşteptare.

Când şi când îl observasem în timpul discuţiei pe care am avut-o cu doi părinţi într-un colţ. Era greu să nu îl observ – a sărit de câteva ori la mamă în braţe anunţând că s-a plictisit, a încercat să convingă un alt băieţel să facă o întrecere chiar acolo în sală (au intervenit repede părinţii şi planul a fost amânat pentru un moment nedefinit), s-a învârtit pe loc şi a întâmpinat ameţeala cu un strigăt al cărui ecou s-a lovit de toţi pereţi spitalului.

„Da, e ud pe jos”, confirm zâmbind în timp ce mă cobor la o înălţime specifică vârstei de 4-5 ani. „De ce crezi că e un ud?” adaug, convinsă că am în faţă un băieţel în geacă verde care nu poate fi stingherit de întrebarea mea.

Şi în timp ce ascult o poveste amestecată despre zăpadă, încălţări, preşuri şi grădiniţă, eu mai pun o întrebare, el îmi răspunde cu mai mult interes, printre picături îi zâmbesc  şi mamei pentru a confirma că mă bucur de pitic şi că în niciun caz nu mă deranjează. Chiar mă bucur!

Şi în acelaşi timp mă gândesc la părinţii cu care tocmai am vorbit şi la alţi părinţi care au fost sau care vor fi în sala de aşteptare încercând să înţeleagă şi să accepte un diagnostic de hipoacuzie al copilului lor. Pentru că da, sunt copii care nu aud! Copii care nu pot pur şi simplu să îşi anunţe încântarea sau plictiseala, copiii cărora le e dificil să plănuiască o poznă alături de alţi copii, copii care nu primesc liniştirile părinţilor şi care nu îşi strigă descoperirile sau curiozităţile.

Unde e speranţa totuşi? În diagnosticul de specialitate pus corect, cât mai devreme, urmat apoi de recuperare auditv-verbală. În cele trei luni de când sunt parte din proiectul „Auzul un dar. Nu-l ignora!” regăsesc speranţa aceasta în fiecare zi. Pentru că ştiu sigur că fiecare diagnostic de hipoacuzie, fiecare părinte informat, fiecare medic care află de proiect, înseamnă mai multe şanse pentru copiii aceştia să aibă parte de tratamentul necesar, să aibă o viaţă absolut normală şi să fie peste un timp asemenea băieţelului cu geacă verde care vorbeşte, explică, mă ascultă şi râde…