Pa :)

”Pa, paaa….pa-pa. Da, pleci acum, paaaa, pa..”.

Unele ”pa”-uri sunt cu zâmbet, altele mai serioase, unele cu miscări energice de mâini, altele cu pupici trimiși în aer, iar altele doar cu priviri în ochi. Am spus copiilor ”pa” cu voce naturală, cu voce de urs, cu voce pițigăiată, cu voce veselă, cu voce calmă. Am spus ”pa” uneori în șoaptă, iar alteori aproape țipat.

E un moment special cumva – oricare ar fi diagnosticul, oricum ar fi zâmbetele și lacrimile împărtășite anterior, înainte de plecarea din spital, părinții își iau la revedere și încurajează copilul: ”Spune-le doamnelor ”pa”, mami!”. Mi-am luat așadar la revedere de la mulți copii în ultimele luni, cu mai multă sau mai puțină încredere, uneori cu inima strânsă, alteori îngrijorată, de multe ori bucuroasă.

Mă gândesc acum cu oarecare amuzament și cu oarecare nostalgie, că mai e puțin, aproape o lună, și voi spune un ”pa” mai cuprinzător, mai dificil și mai plin de emoții cumva. Emoții amestecate. Mai e puțin și eu voi fi cea care spune cu adevărat ”pa”. Mai e puțin și de data aceasta eu voi pleca. Voi spune ”pa” unor oameni minunați, unor activități, unor familii, unor locuri devenite familiare, unor proiecte. Sunt pregătită? Nu știu, mai am puțin timp.. Nu știu dacă pot fi cu adevărat pregătită să închei ceva care a fost atât de important pentru mine și să încep o etapă complet diferită.

Sunt cu siguranță bucuroasă și recunoascătoare pentru tot ce mi-a oferit proiectul ”Auzul un dar, nu-l ignora!”… pentru informațiile la care am avut acces, pentru situațiile dificile din care am învățat, pentru sentimentul de a face ceva care contează și care umple sufletul. Sunt conștinetă și de timpul scurt rămas și de ceea ce mai pot face. Iar toate lucrurile acestea împreună se construiesc pentru mine într-un soi de liniște și de mulțumire.

Lumea dintre informații și emoții

Zâmbet larg, gură deschisă, păr negru aranjat într-un fel de creastă țepoasă, dinți mici, răzleți, avântați înspre a se arăta, ochii întrebători, dar liniștiți, îndreptați spre noi, “cei mari”, în căutare de indicii. Ne ajunge până la talie, e subțirel și pare în mișcare și când stă pe loc.

Grăsun și înțelept, chicotește în brațe la mama și ne cucerește definitiv cu o privire adâncă care pare că déjà a văzut tot ce e de văzut.

Blond, energic, își păstrează zâmbetele doar pentru momentele în care improvizează din nimic o tobă și savurează privirile noastre întoarse deopotrivă spre el și spre zgomotele puternice.

Cochetă, reținută cu privirile și zâmbetele, stă în brațele tatălui, hotărâtă să nu se dea jos și să protesteze dacă încercăm să o îndrumăm spre altceva.

Ei și mulți alții asemenea sunt chipurile care se suprapun peste nume, date de nașteri, diagnostice, pliante și foi de recomandare. Copii. Copii foarte mici, copii mai mari, copii liniștiți, copii speriați, copii agățați de părinți, copii care aleargă dintr-o parte în alta, copii care vor să fie prietenii mei de când mă aplec prima dată la nivelul lor ca să le zâmbesc și să le admir jucăriile, copii care mă asociază cu ceva neplăcut, copii care plâng, copii care vor la mama, copii care vor să se joace, copii care aud și copii care nu aud încă. Copii.

Petrec destul de mult timp în proiect ocupându-mă de lucruri concrete, raționale (care îmi plac, doar și profesia mea este una în direcția aceasta!): telefoane către specialiști, transmiterea de informații clare, înregistrarea oficială a pacienților, prezentarea rapidă a  proiectului pentru alți medici. Dar în toate lunile acestea, datele, numerele, denumirile au avut alături întotdeauna pentru mine chipul unui copil, povestea unei familii.

Și de când sunt voluntar de profesie, simt că sunt implicată într-un proiect pentru copii, simt că fac ceva pentru ei, simt că zilele de lucru au un sens special…iar informațiile nu sunt niciodată doar informații, sunt chipuri, mici personalități, zâmbete și lacrimi transformate în zâmbete.

 

Puțină recunoștință într-un colț de spital

„ Îmi dau seama că e vă e greu și lucrul cel mai important pe care vreau să vi-l spun este că sunt soluții. Sunt soluții și vreau să vă povestesc despre ele. Mă puteți întreba oricând, orice.”

Dacă ar fi un moment dintr-un film, ecranul s-ar umple treptat cu multe cadre mici în care m-aș apropia  de diferite persoane, în colțuri asemănătoare de spital, spunând mereu la început acestă frază. Hainele mele se schimbă, părul e când așa, când altfel, uneori e mai întuneric, alteori e mai multă lumină, uneori mă apropii de o familie întreagă, alteori doar de un părinte. Cadrele mici au umplut ecranul. Gata scena de film.

Doar că de câteva luni aceasta este o parte importantă a realității mele. Discuțiile pe care le am cu părinții sau bunicii care au venit cu cei mici pentru testări auditive sau care tocmai au primit un diagnostic de hipoacuzie. Mereu e diferit. Mă apropii de ei întotdeauna cu emoție. E emoția firească pe care nu aș putea să nu o am apropiindu-mă de niste persoane care chiar sunt într-o situație dificilă, care chiar sunt speriați, sau triști, sau îndurerați, sau furioși, sau obosiți, sau… altfel. Știu că le e greu. Știu! Și de aceea le și spun asta. În același timp vreau să îi ajut, vreau să transmit măcar puțină speranță, pentru că există speranță, pentru că celor mici le poate fi mai bine, pentru că o testare sau un diagnostic nu marchează sfârșitul categoric al drumului.

În timpul acesta petrecut în proiect, am început să înțeleg din ce în ce mai bine ceva foarte important. Toți părinți au niște așteptări și niște dorințe pentru copiii lor. Le poartă în gesturile lor, în priviri, în întrebările pe care mi le pun. Diagnosticul primit la spital zdruncină puțin sau mai mult aceste aștepări și dorințe. Copilul nu aude. Părinții devin părinții unui copil care nu aude. Copilul e afectat, părinții sunt afectați, toată familia e afectată. E nevoie să recunoaștem asta, e timpul lor de procesare, de confuzie, de emoții amestecate. E și momentul în care eu mă întâlnesc cu ei.

E un moment important. E momentul în care au nevoie de respect, de informații, de răspunsuri repetate la întrebări, de încurajări, de exemple pozitive. Și eu sunt acolo, “înarmată“ cu pliante din proiect, cu zâmbete, cu tot ce știam de dinainte și cu tot ce am învățat în timpul acesta de la doamna doctor și de la alți părinți. Sunt acolo să încerc să le dau puțină speranță, puțină putere, convingerea că sunt părinții unui copil care nu aude, dar care poate auzi…un copil care va auzi bine, va râde, va învăța, va cădea, va plânge, va povesti.

Sunt acolo și sunt recunoscătoare că le pot fi măcar un pic alături.

Unii copii nu aud…

„E ud!” spune cu o voce veselă şi arată strengăreşte cu un deget când spre mine, când spre câteva bălţi de pe podeaua din sala de aşteptare.

Când şi când îl observasem în timpul discuţiei pe care am avut-o cu doi părinţi într-un colţ. Era greu să nu îl observ – a sărit de câteva ori la mamă în braţe anunţând că s-a plictisit, a încercat să convingă un alt băieţel să facă o întrecere chiar acolo în sală (au intervenit repede părinţii şi planul a fost amânat pentru un moment nedefinit), s-a învârtit pe loc şi a întâmpinat ameţeala cu un strigăt al cărui ecou s-a lovit de toţi pereţi spitalului.

„Da, e ud pe jos”, confirm zâmbind în timp ce mă cobor la o înălţime specifică vârstei de 4-5 ani. „De ce crezi că e un ud?” adaug, convinsă că am în faţă un băieţel în geacă verde care nu poate fi stingherit de întrebarea mea.

Şi în timp ce ascult o poveste amestecată despre zăpadă, încălţări, preşuri şi grădiniţă, eu mai pun o întrebare, el îmi răspunde cu mai mult interes, printre picături îi zâmbesc  şi mamei pentru a confirma că mă bucur de pitic şi că în niciun caz nu mă deranjează. Chiar mă bucur!

Şi în acelaşi timp mă gândesc la părinţii cu care tocmai am vorbit şi la alţi părinţi care au fost sau care vor fi în sala de aşteptare încercând să înţeleagă şi să accepte un diagnostic de hipoacuzie al copilului lor. Pentru că da, sunt copii care nu aud! Copii care nu pot pur şi simplu să îşi anunţe încântarea sau plictiseala, copiii cărora le e dificil să plănuiască o poznă alături de alţi copii, copii care nu primesc liniştirile părinţilor şi care nu îşi strigă descoperirile sau curiozităţile.

Unde e speranţa totuşi? În diagnosticul de specialitate pus corect, cât mai devreme, urmat apoi de recuperare auditv-verbală. În cele trei luni de când sunt parte din proiectul „Auzul un dar. Nu-l ignora!” regăsesc speranţa aceasta în fiecare zi. Pentru că ştiu sigur că fiecare diagnostic de hipoacuzie, fiecare părinte informat, fiecare medic care află de proiect, înseamnă mai multe şanse pentru copiii aceştia să aibă parte de tratamentul necesar, să aibă o viaţă absolut normală şi să fie peste un timp asemenea băieţelului cu geacă verde care vorbeşte, explică, mă ascultă şi râde…