O lecție despre like @Valea Stanciului

18767559_1419617908084886_2125964365664746453_n

Am ajuns în Valea Stanciului la început de primăvară, a fost o întâlnire a echipei Antreprenorești – Adoptă un Sat! cu comunitatea pentru a înțelege nevoile de dezvoltare și a trasa un plan de acțiune pentru următoarele luni. De la firul ierbii ne-am dat seamă că există un mare potențial în tinerii care învață la Școala Profesională Valea Stanciului. Ei au încă vie curiozitatea, au capacitatea de a asimila informații noi și de a le pune în practică. Important este să aibă alături oameni care să îi îndrume și să le ofere sprijin atunci când este nevoie.

Am făcut un prim pas pe 29 mai când am organizat în premieră conferința Vreau să fiu Antreprenor în mediul rural, Felix Pătrășcanu și Marius Țapu le-au vorbit tinerilor despre pașii făcuți de ei în business, despre curaj, perseverență și despre a fi curios și a face din învățare un obicei.

Conferința a fost urmată de un workshop la care au participat 10 elevi care își doresc să poată ajuta comunitatea, formată îndeosebi din legumicultori, să-și facă auzită vocea în rândul consumatorilor și asftel să își poată comercializa mai ușor produsele.

Am vorbit despre puterea social media de a conecta micile afaceri cu clienții, despre cum te promovezi pe Facebook, cum îți creezi un magazin pe această platformă și cum păstrezi vie legătura cu fanii tăi. Am avut ajutoare de nădejde venite tocmai de la Oradea: Ferma lui Ionuț, Ionuț și partenerii lui, ne-au arătat că se poate să dezvolți o afacere în domeniul agricol ajutându-te de canalele de comunicare aflate la îndemâna oricui.

Înainte să ne luăm rămas bun, le-am oferit puștilor un cadou de citit, doar am stabilit de la început că trebuie să învățăm continuu și că #ebinesacitim.

18739069_446818279011383_6198167899361661010_o

18740575_1419617958084881_1236413195169222629_n

18814736_446818392344705_3635514449982894648_o

18739934_1419617851418225_6723384290563077351_n

 

 

 

Antreprenorii livrează culori la cheie

Întotdeauna mi-au plăcut culorile. Când eram copil și mă întrebau părinții ce cadou îmi doresc pentru o anumită ocazie, răspunsul era invariabil: acuarele :). Cu timpul am cultivat această pasiune, am pictat pe multe suprafețe, iar într-o zi am zis să încerc și pereții, îți oferă un spațiu larg de manifestare a creativității.

Un talent este un dar pe care trebuie să-l dai mai departe, să faci bine, să aduci zâmbete pe chipul celorlalți, astfel s-a născut ideea de a picta pereții unui salon dintr-un spital pentru copii.

«Pereții Spitalului Victor Gomoiu prind culoare, avem nevoie de ajutoare!», așa a sunat apelul la care au răspuns cu entuziasm cursanții Atelierelor de Antreprenoriat și colegii mei de la Fundația Romanian Business Leaders.

Timp de câteva ore am pictat împreună povestea pereților din 2 saloane, culorile ne influențează pozitiv starea de spirit, iar pentru copiii aflați în suferință, un mediu colorat este ceea ce trebuie pentru a-i înveseli.

Pentru noi sentimentul de a livra culori la cheie este greu de exprimat în cuvinte, lăsăm imaginile să vorbească în locul nostru.

 

p 1

p 9

p 8

p 5

 

Bucuria de a fi părtaș la bine

img_8233_ligh
Foto: Inima Copiilor

Mama se ridica ca împinsă de-un resort de pe scaun și, câteva secunde mai târziu, știai că avea să dispară în cămară. Îi vedeam umbra prin firul de lumină căscat pe sub tocul ușii ghicindu-i zgomotul făcut în timp ce umbla printre rafturi. Și eu și frati-miu eram experți în a-i ghici mișcările. Știam ce-o să urmeze. Iar venise F. în vizită. Iar urma operațiunea „aprovizionarea”.

Dar mamei nu-i păsa. Cămara se dilata uriaș și o înghițea preț de câteva minute, după care ieșea cu o sacoșă în mână, în care înghesuise borcane cu gem, zahăr, o sticlă cu ulei: „pentru copii”.

Nu pentru noi; pentru ceilalți, pentru ai lui F.

– Hai, mă, mamă…, mârâiam noi. – Așa e bine, ne-o tăia ea.

– Hai, mă, tată.., comentam noi. – Așa e bine, ne replica tata.

Am crescut auzind litania asta: „Rău faci ușor. Greu e să faci bine”.

Când făceau schimb de ture, când dăruiau haine, când își ajutau un coleg, când invitam pe cineva la masă, când rezolvau niște acte, când găseau câte o gazdă, când făceau trocuri: țigări contra cărți, când împărțeau din rație, sau din ce reușeau să strângă în cămară…

„Rău faci ușor. Greu e să faci bine”. „E normal să facem bine”.

Și așa am crescut. Imitându-mi părinții. Până aici nu contrazic probabil nicio teorie a parentingului sau a geneticii.

Foto: Inima Copiilor
Foto: Inima Copiilor

Dar nu despre teorii e vorba, ci despre „bine” ca o bucată de madlenă care te urmărește așteptând să o înmoi într-o linguriță de ceai.

Știți gustul? Știți bucuria? Puteți descrie starea aia de bine când cineva vă spune mulțumesc? Emoția când reușiți să fiți acolo, atunci când e nevoie, pentru altcineva? Când puteți întinde mâna? Când simțiți că sunteți om?

Despre asta este vorba. Despre bine, dăruit și împărțit voluntar celorlalți. Celor care nu îți sunt rude, nici prieteni, și nici colegi de școală, nici de urcat pe munte. Anonimilor prinși în statistici ca vulnerabili, săraci, copii, tineri cu nevoi speciale, vârstnici. Despre schimbat destine. Despre ajutor. Despre înțelegere. Despre a fi om.

Despre asta este vorba. Despre bucuria de a fi părtaș la bine, pe care Fundația Vodafone România o împărtășește cu orice român care vrea să fie, pentru nouă luni de zile, Voluntar de Profesie, voluntar pentru o organizație / o comunitate în care crede, pentru o idee la care aderă, pentru oameni speciali pentru care merită să transformi imposibilul în „se poate”.

Pentru că Da, se poate. Depun mărturie. Din decembrie 2015 sunt parte a acestui proiect inovator al Fundației Vodafone România, pentru asociația Inima Copiilor.

aprilie_lilo_primii_pasi
Foto: Inima Copiilor

De ce Inima Copiilor. Nu e o îndrăgosteală de un subiect, copiii. E o relație de încredere construită în timp cu niște oameni și cu o organizație, Inima Copiilor, care și-a fixat obiective clare, pe care și le-a îndeplinit: construirea unui Departament de Cardiochirurgie, care să includă și o sală de Neurochirurgie, la „Marie Curie”, reconstruirea Secției de Terapie Intensivă nou-născuți din cadrul aceluiași spital, o Bancă de lapte matern, care urmează să devină funcțională în scurt timp.

De la întâlnirea mea, ca jurnalist, cu asociația au trecut șapte ani. Șapte ani care se măsoară:

  • într-un corp nou de clădire cu patru niveluri, unde e găzduită și cea mai modernă secție de terapie intensivă nou-născuți din sud-estul Europei, secție construită cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România
  • într-un Departament de Cardiochirurgie pediatrică, unde se și operează constant din 23 septembrie 2013, în cadrul misiunilor organizate prin Programul de Dezvoltare a chirurgiei cardiovasculare pediatrice inițiat de Ministerul Sănătății, în cooperare cu Clinica San Donato din Milano și cu Inima Copiilor
  • în achiziționarea pentru Neurochirurgie, cu sprijinul Fundației Vodafone România, a unui sistem de neuronavigație, a unei coloane de endoscopie și a unui sistem de monitorizare electrofiziologică
  • într-o secție de Neurochirurgie în care pot fi internați 10 pacienți

Șapte ani care se măsoară în viață, promisiuni îndeplinite, copii salvați, încredere și oameni stânși în jurul aceleiași idei: de a face bine.

Pentru că despre asta este vorba.

Foto: Inima Copiilor
Foto: Inima Copiilor

Și despre bucuria a aduna zâmbete de la micuții cu sindrom rar de intestin scurt, tratați și salvați la Terapie intensivă nou-născuți de la Marie Curie, de a strânge în brațe copiii născuți cu malformații cardiace congenitale – operați și salvați în București, în același spital, de a le da speranță părinților, de a-i cunoaște pe medicii care, cu modestie și har, scriu istorie aici.

Despre mândria de a fi parte din Inima Copiilor, care construiește, la propriu, departamente în care se face performanță la Marie Curie: Cardiochirurgie pediatrică, Terapie Intensivă Nou-născuți, Cardiologie și Neurochirurgie.

Despre bucuria de a povesti și de a scrie despre copiii care pleacă acasă din spital, despre dializa făcută în premieră unui nou-născut de către medicul Cătălin Cîrstoveanu, despre Erica, Lilo, Eli, despre viață și vieți salvate de copii.

Despre bucuria de a fi Voluntar de Profesie. Și despre bine.

*Textul a fost publicat si pe platforma Republica.ro

 

 

 

 

Am fost voluntar de profesie

S-au incheiat cele noua luni in care am avut ocazia sa fiu Voluntar de profesie, timp in care am lucrat la Asociatia Copiii de Cristal, din Brasov. Cum a fost, ce-am realizat si ce am invatat, mai jos.

In primul rand, am invatat sa nu (mai) fiu ignorant. Din pacate, ignoranta duce la discriminare. Nu de putine ori am vazut priviri ciudate, susoteli rautacioase sau alte gesturi facute de trecatori, atunci cand mergeam pe strada cu beneficiarii asociatiei. Dupa cateva zile petrecute cu tinerii la Terapie Ocupationala nici nu ma mai gandeam/ nu mai constientizam ca au austism, sau sindrom Down, ci erau colegii mei: Bogdan, Catalin sau Nicoleta, ceea ce, dupa parerea mea, reprezinta un mare castig. Si am mai vazut ca si oamenii, in general, daca se informeaza si constientizeaza ce inseamna autismul, isi schimba mentalitatea si modul de actiune.

In decembrie, a venit Mos Craciun :)
In decembrie, a venit Mos Craciun :)

Apoi, am invatat (stiam de fapt, dar mi-am reamintit) ca fiecare om este unic si ca fiecare are un set de abilitati pe care le poate folosi, trebuie doar sa aiba cadrul necesar, mediul propice in care sa se dezvolte, sa se integreze si sa fie apreciat de cei din jur. Si ca este mult de munca pentru a schimba mentalitati, dar aduce si foarte mari satisfactii, atunci cand reusesti sa schimbi ceva.

am jucat baschet, la inaugurarea parcului Stop Discriminarii, proiect implementat de ACC, cu sprijinul Primariei Brasov
am jucat baschet, la inaugurarea parcului Stop Discriminarii, proiect implementat de ACC, cu sprijinul Primariei Brasov

O parte mai putin buna pe care am descoperit-o in cele noua luni a fost modul in care este privit acest grup de oameni de catre Statul Roman. Ca si in alte domenii, suntem la ani lumina de alte tari. Pentru autoritatea publica persoanele cu nevoi speciale sunt doar niste cifre, mare parte din actiunile pe care le face statul prin diversele organisme ale sale sunt facute doar ca sa fie raportate, fara a tine cont de misiunea pe care ar trebui sa o indeplineasca. Mai mult, desi furnizorii autorizati de servicii sociale nu primesc fonduri de la stat pentru serviciile terapeutice pe care le ofera, care pana la urma sunt niste servicii medicale, primesc in schimb o gramada de piedici, o multime de pasi birocratici pe care trebuie sa-i indeplineasca, piedici care ingreuneaza activitatea si muta atentia de la terapia facuta in folosul beneficiarului, catre o zona administrativa, inutila.

Am reprezentat asociatia la diverse evenimente
Am reprezentat asociatia la diverse evenimente

Obiectivul proiectului meu a fost lansarea unei structuri de economie sociala in cadrul asociatiei si angajarea a minim 5 beneficiari in cadrul ei. Un obiectiv foarte ambitios, pe care l-am indeplinit partial. Atelierul de Cristal, asa se numeste structura pe care am infiintat-o, este umbrela sub care am putut desfasura activitati economice, in beneficiul asociatiei.atelierul-de-cristal

Am reusit sa punem la punct magazinul online: www.atelieruldecristal.ro, unde vindem produsele pe care le realizeaza beneficiarii nostri. Pe langa magazinul online, am reusit sa onoram o comanda importanta prin atelierul de lumanari, respectiv sa efectuam operatiuni de etichetare-ambalare in depozitul unui partener, in mai multe ocazii. Va inviti sa vedeti produsele noastre si daca va plac, sa le comandati.

Am facut martisoare si felicitari handmade
Am facut martisoare si felicitari handmade

Din pacate, nu am reusit sa mentinem un nivel constant al incasarilor, care sa ne permita sa putem angaja beneficiarii. Asta din mai multe cauze, in primul rand lipsa finantarii necesare pentru a dezvolta asociatia in zona de business, fara a afecta activitatea principala, sustinerea orelor de terapie cu beneficiarii, atat de necesare pentru integrarea si dezvoltarea lor. Legislatia din tara noastra este o alta cauza, pentru ca in situatia in care am fi angajat un beneficiar, acesta isi pierdea unul din drepturile foarte importante, acela de a avea asistent personal, fara de care nu se poate descurca. Este clar deci ca tutorii nu au avut o alegere usoara de facut. In final, lipsa unor parteneri seriosi si de durata, sau imposiblitatea noastra de a „ne vinde” pentru a securiza partenerii atat de necesari.

am alergat si biciclit pentru asociatie
am alergat si biciclit pentru asociatie

Chiar si asa, succesul proiectului este ca am asezat o baza pe care se poate construi. Este dificil sa schimbi ceva peste noapte, cand trebuie sa te bati cu mentalitati, bariere legale sau cu diferentele intre un ONG orientat catre beneficiari vs o firma care urmareste profitul. Cu siguranta puteam sa fac si eu mai multe, intotdeauna e loc de mai bine, insa cel putin pentru mine, perioada aceasta a adus doar satisfactii si lectii pe care le iau si le voi aplica mai departe, in viata mea.

Dupa cum ziceam, recomand aceasta experienta, pe mine cu siguranta m-a schimbat si ma bucur ca am trecut prin ea. Mi-a aratat ca sunt oameni care au probleme grele, care nu isi fac griji inutile/ nu fac din tantar armasar, mi-a aratat ca suntem niste „cry babies”, ca ne vaitam pentru orice, desi nu stim cum e sa ai o ruda bolnava, care depinde de tine. Mi-a aratat mai ales ca sunt oameni in lumea asta, care desi sunt loviti din toate partile, care au tot felul de piedici, care sunt discriminati, care sunt mai mult incurcati de cei platiti sa-i ajute, NU se lasa, merg mai departe, vad partea plina a paharului si sunt fericiti, in ciuda tututor problemelor. O lectie pe care ar trebui sa o invete orice om de pe planeta Pamant.

Multumesc pe aceasta cale Fundatiei Vodafone Romania, Asociatiei Copiii de Cristal, angajatilor ei, voluntarilor, dar mai ales beneficiarilor. Fiecare a contribuit la cele de mai sus.

Inchei prin a va spune ca s-a lansat programul pentru 2017, va invit sa aplicati si sa deveniti si voi Voluntari de profesie!

 

Voluntariatul schimba vieti!

Asta am constat pe parcursul celor 9 luni de proiect, inca din primavara, cand am inceput selectia voluntarilor, trainingurile si activitatile in 25 de judete din toata tara!

TrainiTraining Ploiesti 2ng-urile cu voluntarii noi si intalnirile cu cei care au experienta sunt intotdeauna o experienta deosebita, am intalnit oameni de toate varstele, care vor sa schimbe ceva in comunitatea lor, care vor sa ajute si care au ajuns sa iubeasca copiii din centrele de plasament, uneori la fel de mult ca pe ai lor. Cel mai mult mi-a placut faptul ca am avut in program multi tineri deosebiti, de 16-18 ani, interesati sa schimbe lucrurile si foarte bine pregatiti pentru viata. Tineri cu un entuziasm debordant lor si care cu siguranta ii motiveaza pe copiii si tinerii din centre sa isi indeplineasca visele si sa isi gaseasca calea!

Este placut sa vezi ca oamenii vor sa ajute si fac asta prin intermediul nostru, in cadrul programului Ajungem Mari. Deja am devenit o comunitate care in primavara avea peste 500 de membri voluntari, iar in vara deja am ajuns la aproximativ 1300 de voluntari si multe alte persoane care au ajutat copiii din centrele de plasament!

La traininguri si intalnirile lunare obsevam ca voluntarii au nevoie de multe informatii, vor sa gaseasca solutii pentru problemele din sistemul de stat, incearca sa schimbe mentalitati si isi fac planuri pe termen mediu sau lung, chiar daca ei s-au inscris sa mearga la activitati doar un modul, care la noi dureaza 3 luni.

Toti voluntarii au primit cu bucurie si interes informatiile oferite, am facut grupuri de discutii pentru a putea rezolva situatiile intalnite si pentru a putea planifica activitatile potrivite pentru fiecare centru de plasament.

In toate judetele am intalnit oameni foarte implicati, draguti, unii cu experienta in voluntariat, altii cu foarte multe idei si planuri de activitati cu copii, persoane cu varste si profesii diverse (de la 15 ani la 62, medici, profesori, elevi, studenti, procurori, cercetatori, chimisti, artisti, avocati, pensionari etc.)

Pe toti i-a uTraining Galatinit acelasi gand: sa ajute copiii care nu au persoanele dragi langa ei, sa le indrume pasii in viata. Informatiile si cunostintele transmise de voluntari pe parcursul intalnirilor saptamanale sunt primite cu drag si incantare de copiii, ei au nevoie nu numai de informatii, ci mai ales de interactiunea umana. De cineva care sa le spuna ca sunt frumosi, buni, inteligenti, ca pot face lucruri marete, ca pot visa si sa fie incurajati sa isi urmeze aceste vise.

In perioada de inscrieri, datorita faptului ca am avut voluntari care au recomandat programul si le-au spus prietenilor ca acesti copii au nevoie de ajutor, am avut mai multe inscrieri decat ne asteptam, in unele orase a trebuit sa facem si cate 2-3 traininguri ca sa putem sa ii pregatim pe toti cei selectati.

Pentru modulul de vara, au fost inscrieri mai putine, chiar insuficiente in prima faza, in unele judete, chiar daca am promovat pe mai multe canale media si am contactat mai multe institutii de stat si private. Am intalnit directori sau reprezentati ai unor institutii, care au inteles importanta promovarii activitati de voluntariat si de a ajuta copiii din centre, dar am intalnit si persoane foarte sceptice, din pacate. Este dificil sa explici unor oameni care nu inteleg ideea de voluntariat, multi au intrebat: “de ce faceti asta? Nu este statul raspunzator pentru ei?” sau “Oricum nu veti avea rezultate cu ei, nu au nici o sansa”.atelier de creatie Buzau

Din fericire, numarul oamenilor care pot si vor sa ajute, este mai mare decat al celor pesimisti, iar voluntarii Ajungem Mari au invatat sa nu renunte si sa nu se descurajeze. Este o experienta placuta sa incurajezi oameni, sa fii incurajat! Sunt momente cand intalnim situatii dificile, cand nu ii poti ajuta asa cum iti doresti pe copii, cand nu ai spijinul autoritatilor sa faci lucrurile altfel, dar aceste momente trec mai usor daca ai alaturi o echipa de oameni sufletisti si dedicati!

O poveste de Paște despre mame

Cu câteva zile înainte de Paște am fost în secția de Terapie intensivă nou-născuți: să îi văd pe copii, să le văd pe mame, să vorbesc cu oamenii de acolo. La Erica era bunicul, la Lilo era mama lui, Mihaela, care avea să rămână și de acest Paște în spital, la fel ca mama Ericăi, care nu a fost niciodată acasă în ultimii trei ani. Le-am scris povestea, care a fost publicată în Republica: Paștele Mamelor.

Mihaelele sunt de Paște împreună. Iar la miezul nopții, când bisericile României vor răsuna de clopote, Mihaelele le vor spune celorlalte femei care sunt în dormitor “Hristos a Înviat!” Apoi, împreună, una după alta, vor părăsi încăperea, vor urca scara, ale cărei trepte le știu și în vis, vor deschide ușa grea din sticlă și, o dată trecut pragul, fiecare mama va merge la pruncul ei. Să îl sărute, să îl ungă cu cremă și să îl strângă în brațe.

Lilo si mama lui
Lilo si mama lui

Mama Ericăi, 29 de ani, și-a pus viața pe hold de aproape trei ani. De bună voie și nesilită de nimeni, Mihaela a ales să se mute în spital și să trăiască alături de copilul ei așteptând ca celei mici să îi crească…intestinul.

Mama lui Lilo e altă Mihaelă de poveste. E mama de gemeni – fată și băiat. Maria ei e acasă, la Buzău, și e bine, iar Laurențiu, alintat Lilo, e la Terapie Intensivă Nou-Născuți. Ea e mamă 48 de ore, o dată la 30 de zile, pentru Maria, la Buzău. În rest, full service, e la București, în spital, pentru Lilo, care are și el, ca Erica, același sindrom – al intestinului scurt.

O altă mamă, cea a Elenei, se roagă ca fiica ei, care a împlinit de Florii un an, și tot atât de când e internată într-o rezervă, să fie bine în zilele astea, de Paști. Ca să poată sta și ea acasă, unde o mai așteaptă două fete – una de zece, alta de opt ani. „Sunt geloase”, spune femeia. E tânără și frumoasă, până în 30 de ani. „Geloase că asta mica m-a luat de lângă ele, dar au început să mai înțeleagă de când cu..”.

„Asta mică” are o megavezică, așa se numește în termeni medicali boala ei. Și un intestin leneș, lipsit de nervi. Practic, Elena n-a mâncat niciodată altceva decât lapte. 30 de mililitri, da – ați citit bine. 30 de mililitri zilnic. Și doar prin perfuzii.

Asta da, ironie – în Săptămâna Patimilor, în care unii visează la mâncare sau postesc, ori în zi de Paște, de praznic, sunt copii care suferă de sindromul intestinului scurt.

Și trăiesc, în ciuda statisticilor sumbre la nivel mondial. Trăiesc și scriu istorie într-un spital de stat din București, într-o secție de la Marie Curie, construită cu bani publici și privați. Sindromul de care suferă micuții este extrem de rar, și puțini sunt copiii care trăiesc fără transplant. În România, Erica, Lilo, Elena și alți câțiva sunt dovada că există și excelență în medicină, și că există mame. Mame de poveste.

Iar Mihaela B., cunoscută în spital drept Mama Bădi, e una dintre ele. Și-a pus propria viață pe butonul HOLD de doi ani și zece luni. Practic de când a născut-o pe Erica. O piteșteancă, dacă e să te uiți în certificatul ei de naștere, din iunie 2013. N-a avut răbdare să stea până la termen, așa că la opt luni a venit pe lume, la trei dimineața, cu gura larg deschisă. O malformație totală, gură de lup, avea să audă Mihaela B. de la medici, care nu au lăsat-o să își vadă fetița internată de urgență la neo-natologie. Abia a doua zi, duminică, avea să afle că nou-născutul său avea probleme. „Voma și nu are scaun, dar mai bine o să se vadă la radiografie”. „- Atunci am auzit prima dată de stenoză duodenală, adică că o parte a intestinului Ericăi ar fi strangulată. Mi-au spus că mă trimit la București, la Marie Curie, în secția doctorului Cătălin Cîrstoveanu” – își amintește mama, care din 11 iunie 2013 este în spital, la București. Și tot atunci a fost prima operație a Ericăi. Și tot atunci și botezul copilului, în spital, prin stropire.

„- Medicii mi-au explicat, pe înțelesul meu, că – dacă intestinul necrozat a fost singura ei problemă de sănătate – și că dacă Erica se adaptează și se hrănește, cu perfuzii, până pe la 12 ani, ne putem gândi la un transplant de intestin. Doamne, mă întrebam atunci, cum poate un copil să crească doar din perfuzii?”

Problema cu malformația de la gură devenise minoră pentru mamă, dar și pentru medici, care i-au spus Mihaelei B. că primele două luni de viață ale noului-născut sunt critice. Copilul avea doar 15 cm de intestin funcțional, comparativ cu 70 cm, cât are un bebeluș sănătos, iar în timp i-ar putea ceda și alte organe. „- M-am gândit la prelevarea de organe, dacă Erica mea..” spune încet Mihaela, dar o întâlnire cu dr Alina Gaiduchevici a convins-o că trebuie să lupte pentru copil.

„- Dacă sunt zero șanse, să îmi spuneți. Dacă însă sunt 0,01 șanse ca Erica să fie bine, spuneți-mi ce am de făcut”, rememorează Mama Bădi dialogul cu doctorița aflată astăzi în concediu de maternitate.”- Mi-a spus să așteptăm. Și am așteptat”.

Mihaela nu s-a dat bătută. Și nu s-a speriat. Nici pentru că fiica ei nu mânca cu biberonul. Din cauza defectului de la gură, nu avea cum să pună presiune pe tetină.

Nici pentru că nu își făcea nevoile în scutec, ca alți copii, ci într-o punguță lipită pe burta mică. Sau în lateral, imediat sub stern. O punguță care trebuia schimbată și de cinci-șase ori pe zi.

Și nici pentru că Erica mânca „doar 40 ml de lapte zilnic, iar pierderile erau duble”. „- Am continuat gavajul până la opt luni, între 3 și 10 ml de lapte pe oră. Apoi am învățat să îi dau să mănânce cu seringa”, povestește mama.

În luna a treia de viață, Erica suportă o nouă intervenție la abdomen – o corecție a intestinului, iar trei luni mai târziu trece prin prima operație de corecție a defectului de la gură. Buza de sus și gingia i-au fost lipite.

Ca un acatist al viilor, Mihaela B. știe pe de rost încercările Ericăi. La fel și micile victorii ale copilei.

La nouă luni fetiței i-a fost scoasă punga de pe abdomen: „începe să mănânce pe gură și să facă caca pe fund”, povestește mama.

„- Dacă merge asta, scriem cărți”, aveau să îi spună mamei chirurgii Oncescu și Secheli. Dar mica izbândă avea să vină la pachet cu noi răni pentru Erica. Și cu noi temeri pentru Mihaela. Scaunul și aciditatea gastrică aveau să îi provoace arsuri micuței.

De altfel, toți pacienții cu acest sindrom au mari probleme cu arsurile: „- Nu mai avea răni pe burtă, ci pe fund. Schimbam și 20 de scutece pe zi. Și cântăream tot ce făcea”, trece în revistă etapele mama. Spune că, în aprilie 2015, la noile analize, după aproape doi ani de la internare, intestinul Ericăi ajunsese la 68 de cm. Și că, în octombrie acelasi an, doctorii Spătaru și Bratu i-au lipit fetiței palatul moale, în cea de-a doua interventii de corectare a defectului de la gură. Urmează corecția de la palatul dur și gata. Încă o izbândă pentru Erica.

„- Am trecut prin toate cu oamenii ăstia de aici. Ei ne sunt familie tot timpul. Au trecut prin toate cu noi”, spune Mihaela. Nu nominalizează, dar simți ce greutate dă cuvântului acasă, în secția care i-a devenit Ericăi casă de trei ani. „- Aici copilul meu are o grămadă de alte mămici. Fără ele, eu nu mă descurcam. În secția asta există susținere și realism, nu există doar dotări. Se vorbește cu părinții, ți se spune ce are copilul, unde merge, ce i se face, cum și de ce i se face. Oamenii ăștia sunt salvatori de suflete.

 Știți, prima oară când am ieșit din spital a fost la prima iritație de pe burtă a Ericăi. Căutam un unguent special, care tocmai se terminase pe secție. Am ajuns la Universitate, m-am așezat pe o bancă și am inspirat. Am privit oamenii și mi-am zis că se trăiește în continuare, dar că viața mea e în altă parte. Și am revenit la spital. De ce să plec?

Mă obosesc discuțiile, locurile publice. Ajung oricum să vorbesc despre Erica, despre secție, despre copiii de aici. Asta mi-e viața de peste doi ani. Pentru mine, primul scutec plin al copilului meu merita un banner. Eu trebuie să stau aici, sunt dependentă de Erica”.

Cu câteva zile înainte de Paște, la Erica și la mama ei a venit bunicul, tatăl Mihaelei B., ca să își vadă fetele. Mama Bădi rămâne ca și în ceilalți ani de Paște în spital. Alături de cealaltă Mihaelă, mama Lilo.

„Peste o săptămână merg acasă. Pentru două zile, apoi mă întorc. Maria mea oprește femeile pe stradă și le spune mama. Când mi-a zis soțul la telefon m-a luat plânsul. Ce să fac? Nu mai pot. S-a oprit așa, în fața unei doamne, blondă și bondoacă, ca mine. Și i-a zis mama. Știți ce m-a durut? Că nici n-a băgat-o în seamă, să se joace cu ea. Acolo, o secundă”.

Mihaela L. e din Buzău. Nu-l scapă pe Laurențiu din ochi nicio secundă. Se ține tare când vorbește despre el, iar de Maria..Pe Maria o visează. „S-a făcut așa de frumoasă. Abia aștept să o văd. Apoi vin aici, vin la Laurențiu, că nu pot să îl las.”

Mihaela se rupe în două. Dacă i-ai da la o parte treningul verde în care e acum îmbrăcată ai vedea probabil o linie imaginară care o frânge. Mânuțele lui Lilo, așa îl strigă toată lumea pe micul Laurențiu, o adună la un loc, iar cu gura o lipește de tot.

Lilo își țuguie buzele și plescăie fericit când o vede pe mamă privindu-l. Se alintă și o strigă „I-da”, felul lui special de a-i spune Mihaelei „mama”. Acum o lună, pentru prima dată în viața lui, a pășit cu premergătorul pe holul Secției de Terapie Intensivă Nou-Născuți. A părăsit mica boxă în care stă de un an și șapte luni. Iar la „plimbare” a mers fără un firicel de plastic care îl leagă de o mașinărie care îl hrănește și îi monitorizează viața, clipă de clipă, de când s-a născut.

„Nu mă întrebați ce am simțit când l-am văzut fără tubulețe”, spune Mihaela, în timp ce îi arată lui Lilo biberonul.

Micuțul ei, care cântărește cât patru cutii de suc de fructe, a trecut prin multe. Prea multe încercări, chiar și pentru un adult. Dar Lilo e un erou, un copil care știe și simte, pe fiecare centimetru din trupul lui micuț, povestea bătăliei cu Viața. Nici nu știți câte a dus copilul: hernie inghinală scrotală, ocluzie intestinală, peritonită, septicemie, necroză de intestin, displazie pulmonară, blocaj renal, trei intervenții chirurgicale. Iar aici, în Sectia de Terapie Intensivă Nou-Născuți de la Marie Curie, construită de Inima Copiilor cu sprijinul Fundației Vodafone România, Lilo se face bine. Sub ochii medicilor, ai asistentelor, ai întregului personal, după care ridică mânuțele mici ca să fie luat în brațe și alintat. „ Datorită doamnei doctor Silvia Costinean copilul meu e în viață. Ea mi l-a crescut. Și doctorii Ileana, Oana, Ștefan și domnul doctor Cîrstoveanu. Și doamnele Lumi, și Violeta, și Geta. Toți oamenii de aici. N-am frică că băiatului meu I se întâmplă ceva când eu nu sunt aici.” Dar Mihaela L. este acolo, lipită de patul lui Lilo, 30 de zile. Apoi pleacă, ca și cum ar evada, pentru 48 de ore la Buzău, la fiica ei – la Maria, și la soț. „El vede de fată, el și cu mama. Soțul lucrează ca dispecer, 12 cu 24. Când nu poate el, vine mama, care s-a pensionat de curând”, povestește mama lui Laurențiu.

Lumea Mihaelei sunt copiii. E Lilo, și restul celor mici din spital. A învățat să nu facă comparații și să se bucure de prezent. Cu tot ce aduce acesta. Nu își face planuri și nu vrea să viseze. Și o doare când sună telefonul de la Buzău. “- E rău când te sună de acasă că și cealaltă are ceva. Nici nu știți cum e. Mă gândesc oare vreodată copilul meu se va face bine? Se va juca cu alți copii? Va ține regim toată viața? Va merge și el la grădiniță? O să îi duc pe amândoi la școală? Mi-e frică de răspunsuri. Și vreau să sper că într-o zi o să merg acasă și o să îi văd pe amândoi – pe Maria și pe Laurențiu. Acum e doar un stadiu”.

Mihaela L. e puternică.

De Paștele ăsta stă în spital.

Mama Elenei, fetița de un an, cu ochi uriași, însă e acasă. E acasă cu trupul, dar ruptă cumva. A venit să-și vadă celelalte fete. Să le povestească de sora lor cea mică, o mână de om ce cântărește aproape șapte kilograme. „Spune mama, tata, papa și merge ținută de mână”. Și stă ca o păpușă. Și așteptăm să crească… Probabil asta le povestește fiicelor sale mai mari.

E prea greu de explicat unor copii că mica Elena are un sindrom rar și, până în prezent, a fost hrănită în totalitate doar parenteral. O echipă medicală complexă – pediatrie, terapie, chirurgie, imagistică – le monitorizează surioara, care mănâncă 30 de mililitri de lapte zilnic și este sondată de două-trei ori pe zi. „Vrem să o creștem ca pe un copil normal și să facem cât mai multe pentru ea din punct de vedere medical. Să o creștem încă câțiva ani ca să primească în abdomenul ei micuț un intestine de adult”, spune dr. Cătălin Cîrstoveanu, șeful singurei secții dintr-un spital din România în care copiii cu intestine subțire trăiesc fără transplant și cresc.

De Paște, bucurați-vă de ce aveți! Și mâine, și poimâine. Și acum.

Un copil si o mama de poveste

Mihaela B. si Erica, o luptatoare / foto: Inima Copiilor
Mihaela B. si Erica, o luptatoare / foto: Inima Copiilor

Stiti filmul ala, Erin Brockovich, pentru care Julia Roberts a luat un Oscar? Cu tipa care merge pana in panzele albe ca sa demonstreze ceea ce stie? Ei bine, fetita asta, fetita pe care o vedeti in clipul de 2% al Inimii Copiilor, este Erin pentru mine. Pentru ca ea traieste si creste infruntandu-si destinul si diagnosticul.

O cheama Erica, are doi ani si zece luni si, din a treia ei zi de viata traieste in Sectia de Terapie Intensiva Nou-Nascuti de la Marie Curie. Ea nu a parasit nicio zi spitalul si nici cubul de sticla in care traieste, boxa ei. Aici se joaca, aici asculta muzica, se uita la desene, aici isi primeste musafirii si creste sub ochii mamei sale, ai medicilor, ai asistentelor si ai ingrijitoarelor. Familia ei. Este diagnosticata cu sindrom de intestin scurt si este primul copil din Romania care traieste cu acest diagnostic, fara transplant. Imaginati-va ca Erica avea, la 8 saptamani, doar 15 cm de intestin functional, in loc de 70 cm, cat are un bebelus sanatos.

Erica e o poveste. La fel si mama ei, Mihaela B., 29 ani, cunoscuta in spital drept Mama Badi, care si-a pus propria viata pe butonul HOLD  de doi ani si zece luni.

Eri e pitesteanca, daca e sa te uiti in certificatul ei de nastere, din iunie 2013. N-a avut rabdare sa stea pana la termen, asa ca la opt luni a venit pe lume, la trei dimineata, cu gura larg deschisa. O malformatie totala, gura de lup, avea sa auda Mihaela B. de la medici, care nu au lasat-o sa isi vada fetita internata de urgenta la neo-natologie. Abia a doua zi, duminica, avea sa afle ca nou-nascutul sau avea probleme. „Voma si nu avea scaun, dar mai bine o sa se vada la radiografie”.

„- Atunci am auzit prima data de stenoza duodenala, adica ca o parte a intestinului Ericai ar fi strangulata. Mi-au spus ca ma trimit la Bucuresti, la Marie Curie, in sectia doctorului Catalin Cîrstoveanu” – isi aminteste mama, care din 11 iunie 2013 este in spital, la Bucuresti. Atunci a fost prima operatie a Ericai. Si tot atunci si botezul copilului, in spital, prin stropire.

„- Medicii mi-au explicat, pe intelesul meu, ca – daca intestinul necrozat a fost singura ei problema de sanatate – si ca daca Erica se adapteaza si se hraneste, cu perfuzii, pana pe la 12 ani, ne putem gandi la un transplant de intestin. Imi amintesc ca ma intrebam cum poate un copil sa creasca doar din perfuzii?”

Erica / Foto: Inima Copiilor
Erica / Foto: Inima Copiilor

Problema cu malformatia de la gura devenise minora pentru mama, dar si pentru medici, care i-au spus Mihaelei B. ca primele doua luni de viata ale noului nascut sunt critice. Copilul avea doar 15 cm de intestin functional, comparativ cu 70 cm, cat are un bebelus sanatos, iar in timp i-ar putea ceda si alte organe.

„- M-am gandit la prelevarea de organe, daca Erica mea..” spune incet Mihaela, dar o intalnire cu dr Alina Gaiduchevici o convinge ca trebuie sa lupte pentru copil.

„- Daca sunt zero sanse, sa imi spuneti. Daca insa sunt 0,01 sanse ca Erica sa fie bine, spuneti-mi ce am de facut”, rememoreaza Mama Badi dialogul cu doctorita aflata astazi in concediu de maternitate. „- Mi-a spus sa asteptam. Si am asteptat”. La doua luni jumatate, ficatul Ericai incepuse sa se deterioreze, dar cu tratament bun, ficatul copilului isi revine.

Mihaela nu s-a dat batuta. Si nu s-a speriat.

Nici pentru ca fiica ei nu manca cu biberonul. Nu avea cum sa puna presiune pe tetina.

Nici pentru ca nu isi facea nevoile in scutec, ca alti copii, ci intr-o punguta lipita pe burta mica. O punguta care trebuia schimbata si de cinci-sase ori pe zi.

Si nici pentru ca Erica manca „doar 40 ml de lapte zilnic, iar pierderile erau duble”.

„- Am continuat gavajul pana la opt luni, intre 3 si 10 ml de lapte pe ora. Apoi am invatat sa ii dau sa manance cu seringa”, povesteste mama.

In luna a treia de viata, Erica suporta o noua interventie la abdomen – o corectie a intestinului, iar trei luni mai tarziu trece prin prima operatie de corectie a defectului de la gura. Buza de sus si gingia ii sunt lipite.

Ca un acatist al viilor, Mihaela B. stie pe de rost incercarile Ericai. La fel si micile victorii ale copilei. La noua luni fetitei i se scoate punga de pe abdomen, numita punga de stoma, si „incepe sa manance pe gura si sa faca caca pe fund”, povesteste mama. „- Daca merge asta, scriem carti”, i-au spus atunci mamei chirurgii Oncescu si Secheli.

Dar mica izbanda avea sa vina la pachet cu noi rani pentru Erica. Scaunul si aciditatea gastrica aveau sa ii provoace arsuri micutei. „- Nu mai avea rani pe burta, ci pe fund. Schimbam si 20 de scutece pe zi. Si cantaream tot ce facea.

La un an si doua luni a inceput sa mearga pe margina patutului, iar la un an si sapte luni a pasit singura”, trece in revista victoriile mama. Spune ca, în aprilie 2015, la noile analize, după aproape doi ani de la internare, intestinul Ericăi ajunsese la 68 de cm. Și că, în octombrie acelasi an, doctorii Spătaru și Bratu i-au lipit fetiței palatul moale, în cea de-a doua interventii de corectare a defectului de la gura. Urmeaza corectia de la palatul dur si gata. Încă o izbândă pentru Erica.

„- Am trecut prin toate cu oamenii ăstia de aici. Ei ne sunt familie tot timpul. Au trecut prin toate cu noi”, spune Mihaela. Nu nominalizează, dar simți ce greutate dă cuvântului acasă, in secția care i-a devenit Ericai casa de trei ani. „- Aici copilul meu are o gramada de alte mamici. Fara ele eu nu ma descurcam. In sectia asta exista sustinere si realism, nu exista doar dotari. Se vorbeste cu parintii, ti se spune ce are copilul, unde merge, ce i se face, cum si de ce i se face. Oamenii astia sunt salvatori de suflete.

Stiti, prima oara cand am iesit din spital a fost la prima iritatie de pe burta a Ericai. Cautam un unguent special, care tocmai se terminase pe sectie. Am ajuns la Universitate, m-am asezat pe o banca si am inspirat. Am privit oamenii si mi-am zis ca se traieste in continuare, dar ca eu traiesc in alta parte. Si am revenit la spital. De ce sa plec? Ma obosesc discutiile, locurile publice. Ajung oricum sa vorbesc despre Erica, despre sectie, despre copiii de aici. Asta mi-e viata de peste doi ani. Pentru mine, primul scutec plin al copilului meu merita un banner. Eu trebuie sa stau aici, sunt dependenta de Erica”.


Erica este primul copil din Romania cu sindrom de intestin scurt, care traieste fara transplant.  Au trecut aproape trei ani de cand Erica e la Terapie Intensiva Nou-Nascuti, in sectia construita de Inima Copiilor cu sprijinul financiar al Fundatiei Vodafone Romania. Si creste. Si odata cu ea, creste si intestinul.

Exista copii care fac bine…si copii care se fac bine. Iar Erica este unul dintre ei.

Foto: Inima Copiilor
Foto: Inima Copiilor

De ce 13 ianuarie 2016 nu a fost o zi ca oricare alta

13 ianuarie a picat într-o miercuri anul ăsta. Nu se anunța a fi cine știe ce. De altfel, dacă e să citești fluxurile de știri din acea zi nu găsești o știre din imediata noastră proximitate, o știre care să dea speranță, o știre pozitivă.

Pentru o mână de oameni însă, semeni de-ai noștri, 13 ianuarie a însemnat totul.

Un nou început – și nu e un șablon.

Pentru că în acea zi de miercuri, unui copil în vârstă de doi ani i-a fost scoasă din cap o tumoră de mărimea unui ou de rață printr-o gaură cât un timbru.

Un ou de rață, ați citit bine. Strângeți-vă pumnul și priviți-l. Cam astea erau dimensiunile tumorii. Iar cei care au operat copilul folosind un sistem de neuronavigație sunt doi medici specialiști, doctorii Sorin Târnoveanu și Ionuț Gobej, care au făcut echipă cu anestezistul Adriana Guriță. O premieră la Spitalul Marie Curie.

incizie
Folosind neuronavigatia, inciziile mari nu mai sunt necesare. Printr-o gaură mică se pot scoate tumori foarte mari, fără a leza țesut sănătos / Foto: Inima Copiilor

O premieră și pentru Andrei, băiețelul în vârstă de doi ani diagnosticat cu ependimom anaplazic, o formă severă de tumoră cerebrală care-i ocupase deja jumătate din emisfera stângă. Operația – utilizând această tehnologie de vârf în chirurgia minim- invazivă, neuronavigația – era singura soluție viabilă. Micul pacient, ce cântărea dor 8 kilograme, trecuse anterior prin două intervenții chirurgicale clasice de îndepărtare a tumorii. Una care măsura, potrivit investigațiilor tridimensionale, 8 cm / 7 cm / 8 cm. De mărimea unui ou de rață.

Așa că dr Târnoveanu,neurochirug la Marie Curie, a decis să folosescă sistemul de neuronavigație, tehnologie achiziționată de Asociația Inima Copiilor cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România, iar pe 13 ianuarie a.c., dimineața, Andrei este programat la operație. Una care a durat patru ore.

La capătul  240 de minute de tensiune, folosind sistemul de ghidaj, medicii Târnoveanu și Gobej reușesc să îndepărteze uriașa tumoră, să salveze funcțiile creierului și să reducă la minim impactul intervenției chirurgicale asupra structurilor cerebrale ale copilului. Chiar și incizia pe care neurochirurgii i-au făcut-o băiețelului la nivelul scalpului are dimensiuni reduse – de doar 5 centimetri.

Neuronavigatie
Neuronavigația este un sistem computerizat care constă în redarea pe un monitor a unei imagini 3D a structurilor cranio-cerebrale ale pacientului. Medicul vizualizează pe baza investigațiilor CT sau RMN anatomia pacientului 3D și poziția instrumentelor chirurgicale în raport cu structurile cerebrale ale acestuia / Foto: Inima Copiilor

Andrei trăiește, iar data de 13 ianuarie ar putea fi trecută din nou pe certificatul său de naștere. Acum se află sub supraveghere medicală, urmând să continue tratamentul oncologic de specialitate. El este primul pacient cu tumoră cerebrală operat la Marie Curie cu aceasta tehnologie minim-invazivă, neuronavigația. O intervenție ce reprezintă o șansă în plus la viață oferită copiilor români diagnosticați cu tumori cerebrale.

Și sunt mulți.

Doar anul trecut 250 de copii au fost operați în Secția de Neurochirurgie de la Spitalul Marie Curie din București, 10 % dintre ei fiind diagnosticați cu tumori cerebrale.

Spitalul Clinic de Copii Marie Curie
Spitalul Clinic de Copii Marie Curie/ Foto: Inima Copiilor

13 ianuarie 2016 a fost o zi bună, iar operația lui Andrei – realizată în premieră la Marie Curie cu sistemul de neuronavigație, considerat în lumea medicală drept un GPS al creierului – este o știre.

Pentru copilul de doi ani e un nou început, pentru părinții lui – e totul, iar pentru doctorii Târnoveanu, Gobej și Guriță e felul lor de a exista profesional. Și uman – redând viața unor copii. A copiilor din România, cu ajutorul altor oameni de la Inima Copiilor și de la Fundația Vodafone.

Sorin Târnoveanu, neurochirurg
Dr Sorin Târnoveanu, neurochirurg / Foto: Inima Copiilor

Noul sistem de navigație cu care a fost operat Andrei a intrat de curând în dotarea Secției de Neurochirurgie de la Marie Curie. Printr-o finanțare a Fundației Vodafone România,  care se ridica la 250.000 euro, aici s-au cumpărat – pe lângă aparatul de neuronavigație – și o coloană de endoscopie și un sistem de electrofiziologie.

“Acestă tehnologie reprezintă standardul în patologia neurochirurgicală pediatrică oriunde în lume”, îmi spune dr. Sorin Târnoveanu, medic specialist Neurochirurgie.

Nu are timp să stea la povești și nici nu e genul de medic-vedetă, familiarizat cu camera de filmat. „Mă așteaptă pacienții”, spune. „Știți, sunt mulți și sunt mici”.

 

Yes, we can!

„Yes, we can” a fost sloganul campaniei electorale a presedintelui SUA, Barack Obama. Este insa si concluzia la care am ajuns in urma evenimentului la care am participat ieri, alaturi de beneficiarii adulti ai Copiii de Cristal.

DSC_0657

Cu bunavointa si implicarea unei companii brasovene, ne-am deplasat in echipa completa la sediul firmei, pentru a lucra, timp de doua ore. Pare banal sau lipsit de importanta, insa pentru Romania (tara in care doar 4.16% dintre persoanele cu handicap sunt angajate- conform statisticilor D.G.P.H 2013- versus media europeana de 45.8%), dar mai ales pentru beneficiarii nostri a fost ceva extraordinar. Nu doar pentru ei, ci si pentru noi, echipa de voluntari si terapeuti ai ACC, care i-am insotit, respectiv pentru angajatii firmei gazda, care ne-au asistat.  Asta pentru ca ne-am demonstrat, noua, tuturor, ca „Yes, we can”.

DSC_0669

Acest „Yes, we can” se aplica pentru fiecare din cele trei grupuri implicate:

Beneficiarii au putut sa lucreze, fiecare si-a terminat norma de 100 de piese ambalate individual in pungi pe care le-au etichetat in prealabil. Pe langa spiritul de competitie manifestat de unii, luandu-se clasic la intrecere sa vada care termina primul :), am vazut la toti si spirit de echipa, au ajutat colegii care aveau de ambalat piese mai complexe sau pe cei care nu aveau o viteza asa de mare.

Evenimentul de ieri a fost un „test run„, o simulare pentru echipa ACC, am vrut sa vedem cum ne-am descurca cu beneficiarii in aceasta experienta noua, in afara zonei de confort reprezentata de sala de terapie ocupationala. Ne-a bucurat foarte mult ca absolut toti beneficiarii (inclusiv cei care au deficiente mai grave sau nu sunt asa de avansati in terapie) au reusit sa indeplineasca sarcinile trasate. Ne da incredere si o mai mare determinare sa avansam cu proiectul „Viitor pentru tinerii cu autism” si sa lansam structura de economie sociala.

Angajatii si conducerea partenerului, care au facut o fapta buna si au dovedit ca daca exista deschidere si dorinta, cu un gest mic si cu putin timp alocat, se pot implica in comunitate si pot aduce o imensa bucurie in viata unor semeni de-ai lor. Ne ramane doar sa le multumim si sa speram ca vom continua acest parteneriat si pe viitor.DSC_0705

Proiectul pe care il implementez in cadrul programului „Voluntar de Profesie” al Fundatiei Vodafone continua, suntem in faza analizelor initiale, identificam bazele de la care plecam si facem primele planificari pentru obiectul de activitate al structurii de economie sociala.

Galeria foto completa va fi postata pe pagina de Facebook a Asociatiei Copiii de Cristal, pe care va invit sa o urmariti.

To be continued…

Sunt tare bucuroasa si entuziasmata de noul drum spre care am pasit!

Povestea mea in organizatia Lindenfield a inceput ca voluntar in cadrul programului educational „Ajungem MARI” in iunie 2015, cand am avut primele activitati cu copiii din centrele de plasament din Bucuresti. M-am inscris in concursul pentru Voluntar de Profesie la recomandarea colegelor mele din asociatie, care aveau nevoie de o persoana sa se ocupe de dezvoltarea nationala a programului educational Ajungem MARI, deoarece erau cereri ca programul sa se dezvolte si in alte orase, in afara de Bucuresti, Iasi, Buzau, Timisoara si Cluj, unde incepusera activitatile de cateva luni. Cei pe care ii ajutam sunt copii din diverse forme de protectie a copilului – centre de plasament, centre de zi, apartamente sociale, care au nevoie mare de afectiune, incurajari, ajutor la teme si activitati artistice, indrumare si consiliere in ceea ce priveste optiunile pe care le au in viitor.

In prima saptamana in cadrul proiectului de dezvoltare nationala am facut cunostinta cu colegii de la Bucuresti si cu cei din teritoriu, mai exact coordonatorii locali, cei cu care voi lucra destul de mult, atat offline cat si online. Am reusit sa ne stabilim prioritatile pentru luna decembrie si pentru lunile din 2016, am discutat despre optiuni de strangere de fonduri, avem deja cateva idei pe care le vom pune in practica in cateva orase.

Pentru a avea rezultate cat mai bune si pentru a putea optimiza activitatile voluntarilor, am realizat formulare de raport pentru coordonatori si pentru voluntari, formulare pe care le vor avea la dispozitie sa le completeze periodic.

Am tinut legatura in permanenta cu toti cei implicati deja in program si am stabilit colaborari cu alti coordonatori, in orase unde vom demara luna aceasta programul. Consider ca este foarte importanta comunicarea cu cei implicati, motivarea si incurajarea lor constanta, aprecierea activitatilor lor. Toate aceste lucruri contribuie la imbunatatirea modului de lucru al voluntarilor si implicit beneficii aduse copiilor.

Pentru a putea veni cu solutii si pentru a avea in permanenta idee despre ce se intampla in centre, despre ce nevoi au copii si ce probleme intampina voluntarii, este indicat sa particip periodic la activitati cu copii (iar activitatea aceasta este una dintre preferatele mele) – saptamana aceasta am fost la un centru de copii unde am lucrat impreuna la scrisorile pentru Mos Craciun – scrisori pe care le-am trimis mai multor  „mosi” binevoitori, care au dorit sa faca un copil fericit!

 

Saptamana a fost un una incarcata de emotii, cu multe satisfactii si ma bucur ca am pot face lucruri frumoase cu acesti oameni si putem aduce, prin activitatile noastre, un zambet pe fata a sute de copii.ECHIPA AM