Corpul nu uită

Lucrez cu persoane cu boli psihice de doi ani. Cînd am intrat pe uşa secţiei Alzheimer din Bîrnova a Spitalului de Psihiatrie Socola, aflată la 19 km de Iaşi, nu îmi imaginam că în domeniul clinic voi descoperi pasiunea mea. Şi nu doar atît, ci şi dorinţa de schimba ceva într-un loc al bolii incurabile – unde oamenii sunt de multe ori în situaţia de a-şi aştepta doar sfîrşitul. Paradoxal, am învăţat despre schimbare într-un loc în care pare să nu se schimbe nimic (în orice caz, un loc unde nimic nu se vindecă). Am învăţat împreună cu pacienţii secţiei ce preţioase sunt micile plăceri ale vieţii: de la o cană cu ceai şi o prăjitură la momentul potrivit pînă la simplul fapt de a avea un loc intim, protejat. Aşa a apărut camera de terapie de la Bîrnova, amenajată cu ajutorul colegilor şi al prietenilor:


Este camera în care se pot purta conversaţii confidenţiale, după toate regulile artei psihologice, se pot desfăşura şedinţe de terapie de grup, terapie prin artă şi alte activităţi. Explorînd opţiunile pentru pacienţii cu demenţă instituţionalizaţi am ajuns la rolul pe care activitatea fizică moderată îl are pentru dispoziţie, starea generală de sănătate şi interacţiunea cu ceilalţi. De la această idee simplă a pornit proiectul Activare fizică pentru persoanele cu Alzheimer şi, de asemenea, de la observarea apatiei generale care domină atmosfera unei secţii de demenţe. O atmosferă normală în condiţii anormale, ca să fac un joc de cuvinte: o persoană care-şi pierde încet încet funcţiile cognitive ajunge într-un loc neutru, fără repere familiare (obiecte de acasă, ceas, calendar), de multe ori fără să ştie motivul pentru care ajunge într-un spital sau fără să-şi dorească acest lucru. Este normal ca, dacă se află în stadiile incipiente sau medii ale bolii, să fie refractară, revoltată, iar apoi să intre într-o stare lipsită de speranţă, de izolare. Această stare nu face decît să accelereze degradarea cognitivă şi să înstrăineze persoana de ceilalţi şi de ea însăşi, într-un final. Prin urmare, de ce ne-am aştepta ca într-o secţie de boli ale memoriei să fie vreo speranţă? Şi totuşi. Am întîlnit oameni care au ce dărui celorlalţi, care-şi doresc să împărtăşească ceea ce ştiu, care au speranţe, vise, planuri de viitor…dacă îţi faci timp să îi întrebi. Sau dacă nu au, îşi permit să ofere afecţiune necondiţionat, să mulţumească, să valorizeze un gest, un cadou care pentru cei „normali” este nesemnificativ.

Am observat, de asemenea, plăcerea pacienţilor de a se implica în activităţi simple, de la conversaţie la gimnastică, vizionarea unui film, curăţenie, grădinărit. Lucruri banale, dar care pentru ei sunt extraordinare. Ideea unui program structurat de gimnastică se bazează pe rezultatele încurajatoare obţinute în domeniul clinic: ameliorarea simptomelor depresiei şi anxietăţii şi, parţial, a celor de schizofrenie. La acestea se adaugă deja cunoscutele beneficii pentru sănătate: reducerea riscurilor de accidentări, de boli de inimă, o capacitate mai bună de concentrare şi un declin cognitiv redus.

Efectele pozitive pentru sănătate le-am observat pe propria persoană, iar cînd Lucian Liciu a prezentat un program de zumba destinat persoanelor cu deficienţe psihomotorii, l-am rugat să facă o încercare cu pacienţii cu Alzheimer:

Lucian la prima lectie

Le-a plăcut! Încurajaţi de impactul pozitiv, am căutat o variantă de susţinere a acestei activităţi fizice şi astfel am descoperit programul Fundaţiei Vodafone – Voluntar de profesie. După ce aproape eram convinsă că proiectul acesta este (încă) science-fiction, am fost extrem de impresionată de reacţia caldă şi de interesul echipei Fundaţiei. Sunt fericită că am susţinerea colegilor de la Bârnova, care iau din timpul lor pentru a se alătura proiectului şi mă bucur că i-am întîlnit pe voluntarii de profesie, oameni care au aceleaşi valori: binele şi dedicarea. Intenţionez să adun suficiente resurse pentru ca, după cele şase luni, acest program să continuie şi, în lumea mea ideală, să fie extins şi la alte secţii medicale. Încă banalizăm importanţa activităţii fizice pentru sănătate şi tindem să ne luăm corpurile ca pe un dat, să nu le îngrijim, să ne preocupăm de boală, nu de sănătate. În plus, în România nu există un program coerent şi aplicat de implicare a vârstnicilor în activitate fizică, chiar dacă Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ferm activarea fizică a acestora. De altfel, strategia naţională pentru Alzheimer este, cu toate eforturile, încă în stadiul de proiect…Dar eu cred că mai multe schimbări mici vor duce într-un final la o schimbare de viziune în ceea ce priveşte sportul, vârstnicii şi felul în care tratăm boala mentală.

În mod concret, pentru proiectul curent, ne concentrăm asupra aspectului dispoziţiei (vizăm îmbunătăţirea), a comportamentelor disfuncţionale (reducerea lor) şi a capacităţii fizice generale (îmbunătăţirea). Am ales, la recomandarea medicului, 20 de beneficiari diagnosticaţi cu demenţă, în special Alzheimer, dar şi mixtă; cîteva persoane cu alte tulburări psihice şi-au dorit să fie adăugate la program pentru a-şi îmbunătăţi condiţia fizică.

Aceste aspecte oficiale fiind stabilite, am trecut la treabă :)

Întîi, Lucian, care susţine partea efectivă de activitate fizică a proiectului, m-a provocat la un antrenament de zumba (cum să le ceri altora să facă sport fără ca tu să faci, nu?):

Apoi, am trecut la măsurători:

Evaluare

treabă care a durat ceva, chiar şi cu ajutoare. Beneficiarii au aşteptat la rînd să se măsoare şi cîntărească, doamnele fiind preocupate de siluetă, iar eu am discutat cu fiecare în parte pentru a avea o evaluare la zi a capacităţilor lor psihice.

Apoi ne-am gîndit să dansăm de capul nostru, ca premiu pentru atîta muncă :)

La final de săptămînă, ne pregătim pentru testele mai vesele: trasee cu obstacole, jocuri cu mingea, plimbări cu cartea pe cap pentru observarea posturii (le mai ţine minte cineva?) şi tot aşa. Inspiraţia săptămînii ar fi: Sănătos sau bolnav, chiar şi 5 minute de mişcare pe zi pot face minuni (în comparaţie cu nimic).