Despre greseala de a-ti neglija familia

Despre GRESEALA DE A-TI NEGLIJA FAMILIA…

E usor sa faci aceasta greseala…
E usor si sa gasesti scuze si motive justificative…
E foarte greu sa-ti ierti greseala daca nu mai ai ocazia sa o indrepti…

EU am facut saptamana trecuta greseala de a-mi neglija parintii si am trait teama cumplita ca nu o sa mai am cui sa cer iertare…

Desi nu ma simt deloc confortabil sa amintesc despre acest subiect, am ales totusi sa scriu despre experienta pe care am trait-o intrucat imi place sa cred ca, odata constientizata, greseala poate si trebuie sa fie evitata.
Si m-am gandit ca poate invatati si voi din greseala mea, poate va ajuta sa o constientizati daca/cand o faceti si astfel, sa nu o mai repetati.
O sa incerc sa povestesc cat mai pe scurt ce s-a intamplat; anticipez ca e posibil sa mentionez unele amanunte care poate nu va intereseaza; totusi am rugamintea sa cititi macar ceea ce voi scrie cu MAJUSCULE.

Saptamana trecuta, pe 30 Noiembrie, ma asteptam sa fie o zi incarcata dar placuta avand in vedere ca era Sfantul Andrei si planuiam sa fiu alaturi de colegi, rude care se aniversau.
Intr-adevar, a fost o zi cu emotii, dar din pacate nu de bucurie intrucat am primit vestea ca mamei mele ii este rau. Insa nu despre faptul ca am chemat salvarea si am dus-o la spital vreau sa va scriu. Ci despre teama si vina pe care le-am simtit in drum spre spital.
Ma rugam sa nu se intample ceva rau cu mama mea ACUM pentru ca NU MI-AS PUTEA-O IERTA NICIODATA.
E ironic cat egoism exista in rugaciunea mea, nu?
Desi niciodata nu esti pregatit sa pierzi pe cineva drag, totusi pentru mine teama cumplita era SA NU SE INTAMPLE ACUM PENTRU CA MA SIMTEAM VINOVATA.
Iata de ce:
Mama era bolnava de mai multe zile. A cazut cu circa 3 saptamani in urma iar tratamentul pe care l-a luat pentru durerile de coloana i-au afectat inima si de aici au aparut complicatiile.
Fac o paranteza si mentionez ca a cazut la mine acasa unde venise sa-mi faca curat; iar eu in timpul acesta eram plecata la munte; atat parintii cat si fratii mei au decis sa-mi spuna ce s-a intamplat abia a doua zi, ca sa nu-mi fac griji si sa pot sa ma simt bine cu prietenii.
Intamplarea a fost pusa pe seama ghinionului si au incercat sa ma faca sa nu ma simt vinovata.
Apoi, cand s-a intamplat iar sa ajungem cu mama la spital, i-am reprosat tatalui de mai multe ori ca trebuia sa ne sune cand a vazut ca i se agraveaza starea. Intr-un final am primit si raspunsul, care arata de fapt cine trebuia sa se simta vinovat:
“Pai daca voi n-ati mai dat nici un semn de viata de doua zile, ne-am gandit ca sunteti ocupati si n-am vrut sa va ingrijoram…”
Noi suntem trei frati si, intr-adevar, nici unul nu mai dadusem nici un semn de doua zile.
Nu pot sa descriu ce am simtit in acele momente…; am mai avut totusi forta sa spun: “Aveti dreptate, imi pare rau, nu avem nici o scuza…”
Am avut, asadar noroc ca de data asta nu a fost prea tarziu si am mai avut ocazia sa ne cerem iertare si sa indreptam cat de cat lucrurile.
Un lucru e cert: NU AVEM NICI O SCUZA CA TIMP DE DOUA ZILE NU NE-AM REZERVAT CATEVA MINUTE SA NE SUNAM PARINTII.
Greseala fusese facuta: I-AM FACUT PE PARINTI SA SE SIMTA SINGURI/ABANDONATI.
Credeti ca mai conteaza faptul ca de obicei suntem grijulii si atenti cu parintii nostri si ca-i ajutam cat/cand putem?
Daca atunci cand au mai mare nevoie de noi nu suntem alaturi de ei, GRESEALA DE A-I NEGLIJA E IREVOCABILA SI EXISTA RISCUL SA NU MAI AI SANSA DE A O INDREPTA.
Stiti ce mi se pare, de asemenea ironic, in ceea ce ma priveste?
Motivul pentru care n-am sunat la parinti in acele 2 zile a fost ca eram super prinsa cu actiunile de strangere de fonduri pentru ajutorarea batranilor din Caminul de la Ciolpani si, respectiv pentru copii din Centrul ‘Horia Motoi’ unde lucrez in aceasta perioada.
Totusi, faptul ca sunt foarte entuziasmata de tot ceea ce fac ca voluntar de profesie si ca incerc sa ajut cat pot de mult, facand cat mai multe lucruri NU este nicidecum o scuza ca am uitat sa-mi sun proprii parinti.
De fapt, mi-am dat seama ca GRESEALA MEA E COMPARABILA CU A CELOR CARE ISI ABANDONEAZA PARINTII IN CAMINELE DE BATRANI.
Chiar daca nu e vorba de un abandon total ci mai degraba de o neglijenta ocazionala, totusi un lucru e de necontestat:
E USOR SA-I FACI PE PARINTI SA SE SIMTA SINGURI SI NEGLIJATI CHIAR SI IN PROPRIA LOR CASA…
E USOR SI SA EVITI ACEASTA GRESEALA…
NU E DELOC GREU SA-TI GASESTI CATEVA MINUTE MACAR SA DAI UN TELEFON.
Ma consider atat de norocoasa ca am avut ocazia sa-mi cer iertare si sa-mi indrept oarecum greseala: fiind 1 Decembrie am fost libera si am stat la parinti 2 zile, ceea ce a contat foarte mult pentru ei.
Iar de atunci i-am sunat zilnic chiar de doua ori, dimineata si seara sa vad cum se simte mama. Si sa stiti ca n-a fost deloc greu.
Se putea insa intampla sa NU mai am aceasta sansa.
NU VREAU SA MAI TRAIESC SENTIMENTUL DE VINOVATIE CA AM FACUT O GRESEALA PE CARE SA N-O MAI POT INDREPTA.
SI NUMAI CONSTIENTIZAND ACEST RISC PUTEM EVITA SA MAI GRESIM FATA DE CEI DRAGI!

E USOR SA GASESTI SCUZE: nu am timp, sunt stresat, aveam deadline la munca…

Chiar daca nu ne vizitam parintii atat de des pe cat am vrea, chiar daca suntem nevoiti sa lasam copii cu bone, NU E GREU/IMPOSIBIL SA-TI GASESTI TIMP, macar cateva minute pentru un telefon sau macar weekend-ul sa fie rezervat familiei.

FIE CA E VORBA DE PARINTI, COPII, SOT/SOTIE, FRATI/SURORI, PRIETENI FOARTE APROPIATI, CEEA CE CONTEAZA FOARTE MULT E SA LE FII ALATURI ATUNCI CAND EI AU NEVOIE DE TINE SI NU DOAR ATUNCI CAND/DACA AI TU TIMP.

Stiu ca n-am spus lucruri noi si ca e un subiect ce poate parea o utopie.
Mesajul meu e de fapt un reminder pe care eu o sa mi-l tot repet si poate faceti si voi la fel:

NU-TI NEGLIJA NICIODATA FAMILIA!
EVITA RISCUL INTREBARILOR “DE CE?: De ce n-am facut? De ce n-am zis?

PS: Desi e vorba de o experienta personala fara legatura directa cu voluntariatul, m-am hotarat sa postez acest mesaj pe blogul voluntarilor de profesie din urmatoarele motive:
– am considerat ca se incadreaza in aria sloganului: E usor sa ajuti! (respectiv, sa fii alaturi cand e nevoie de tine).
– maine, pe 10 decembrie urmeaza sa facem o vizita batranilor din Centru de asistenta sociala din Ciolpani, o actiune de voluntariat pentru care care noi, voluntarii de profesie am pus mult suflet si am mobilizat multe persoane sa ne ajute. Sunt multe de povestit despre acest subiect si o sa aflati detalii din postarile noastre din zilele urmatoare.
Acum vreau doar sa mentionez ca, din pacate in aceasta perioada nu am fost singura care am trecut prin momente dificile in privinta familiei.
Sunt persoane care s-au implicat foarte mult in reusita acestei actiuni si care si-au dorit foarte mult sa fie prezente la eveniment. Nu le voi mentiona eu numele si nici n-o sa dau detalii; o vor face fiecare daca doreste.
Vreau doar sa subliniez ca le apreciem foarte mult efortul si sacrificiul. Ne pare foarte rau ca au fost in situatia de a alege intre familie si participarea la eveniment. Noi oricum ii consideram alaturi de noi si la randul nostru le suntem alaturi de la distanta.
E IMPORTANT SA PRIORITIZEZI FAMILIA SI DE MULTE ORI E DIFICIL SA FACI COMPROMISURI PENTRU A FINALIZA ACTIUNI EXTRA-FAMILIALE.
TOTUSI, DESI PARE GREU SA AJUTI, DACA ITI DORESTI CU ADEVARAT, GASESTI INTOTDEAUNA O SOLUTIE.

O sa va povestim despre lucrurile minunate pe care am reusit sa le facem si cat ne bucuram ca am reusit sa ajutam!