Fila de jurnal 2

Fila de jurnal 2
Consider ca fiecare traire/experienta din viata are un scop si te modeleaza intr-un sens sau altul… dar ma intreb, oare ar trebui sa fiu mai „barbata” sau „sunt doar femeie”?
In masina, la radio – meteo, se anunta o zi frumoasa, 13 grade, energie, strare buna de spirit, cafea, traseu Blaj-Cenade.
Am pasit cu mare incredere in casa unui tanar beneficiar, caci atarnat la intrare, un rozar de lemn lacuit si miros puternic de credinta, mi-a conferit un sentiment profunt de liniste si pace. Ca intr-o foame crunta de aceasta pace ma atrage o icoana superba, o ating usor si de la buricul degetelor imi porneste spre intreg corpul o energie pozitiva care ma invaluie. Mesajul scris caligrafic din spatele acesteia este clar „sa nu uiti niciodata cine a fost alaturi de tine. Isus si Maica Domnului te-au aparat mai mult decat noi. Iubeste-i toata viata. Mama, tata si fratele tau” Tanarul ne spune ca este un cadou de la familia sa, semn ca ii sunt aproape si il inteleg. Intalnirea cu el decurge ca un joc din copilarie, cu neaprecierea timpului scurs, cu glume si zambete largi, incredere ca maine si poimaine ne vom vedea. Nu permite nici o secunda ca un cuvant pus pe o hartie, o stampila, un diagnostic, sa il poata cataloga ca fiind altfel decat simte el ca este, cu o altfel de personalitate si atitudine decat ceea cu care a prins viata. Isi doreste sa aiba un job – si cred ca intr-o zi il va avea. Aburul cafelei a trecut, cana e goala, limbile ceasului s-au miscat din nou mult prea repede; plecam spre un alt OM.
Mergem cu masina 20 de minute, aerul cald si dealurile inca verzi, „dealuri ca niste valuri impietrite” nu ne permit sa trecem indiferenti, trebuie, e obligatoriu sa le admiram. Fotografiem cerul, drumul, cateva case, iar pe dealuri cautam cu privirea miei albi si puri, avem impresia ca e primavara. In imediata apropiere zarim comuna Cenade, comuna transilvaneana, atent pigulita cu case imbatranite dar frumoase. O casa, trei oameni. O bunica ca din povesti cu chipul brazdat de timp si griji ne pofteste inauntru pentru a-i vedea fiul. Auzim doar o voce – puternica, masculina, ca apoi sa zarim trupul – sleit de oboseala si 38 de ani de boala, intins pe pat. Ne spune ce simte, ce face si cum face. Nu a mai atins pamantul de 20 de ani, nu poate scrie, citi, se spala si se tunde singur. Retine in mod fantastic date semnificative din viata lui: ziua in care s-a imbolnavit, ziua in care nu s-a mai putut da jos din pat, ziua in care a fost ultimadata la aer… Nici unul dintre noi (nici eu nici Tavi ) nu putea anticipa urmatorul cuvant. Imi este greu sa clipesc, de teama sa nu pierd o fractiune de secunda din privirea albastra care ne vorbeste calm:
„Ma vad intr-un amfiteatru, pe o scara – il vad pe cel din fata mea care e mai rau, nu intorc niciodata capu’ – pot ramane cu el sucit” . Nu traieste in trecut, il priveste si povesteste, atat; nu isi doreste nimic din ceea ce nu este posibil, este atat de ancorat in prezent incat ma doare; simt ca incepe sa mi se stranga stomacul, imi inclestez involuntar degetele si tresar spasmotic. De ce? De unde atata putere? De unde atat suflu?
Plecam …picioarele imi sunt grele, capul mi-e plecat, stomac nu mai am, privesc cerul, firele de iarba si reusesc sa vad o insecta. Mie mi se pare nedrept, lui Tavy Crisan aceasta experienta i se pare fascinanta, lui i-a dat putere, pe mine m-a sleit. El ii admira puterea de a imbratisa lucrurile asa cum sunt si de a zambi, eu ma simt neputincioasa, groaznic de neputincioasa, eu vad lumea, dansez, fac mofturi , dar el ….vede lumea in oglinda (da, are o oglinga la fereastra ca sa poata privi in strada… ). E doar diferenta de gen ?
Ma intreb din nou, il intreb si pe Tavi – de ce? De ce zice ca nu are nevoie de nimic? De ce zice „daca mi-as dori ceva, ar trebui sa ma intorc inapoi”. Raspunsul cade ca ghilotina: „Nu ai auzit de demnitate? Aia nu ti-o ia nimeni, nici macar boala” si atunci realizez ca este un SUPEROM si ca pur si simplu, lui ii este necunoscuta fata schimonosita si hidoasa a suferintei.