fila de jurnal 3

O noua fila de jurnal e gata sa fie scrisa. Este ora 20.30 pun rapid mana pe tastatura si incep. Scriu acum cat inca impresiile sunt vii si active iar imaginile proaspete. Scriu despre traseul Vint- Petresti- Sugag. Scriu ce am vazut, trait, facut. Scriu despre noi si despre oameni.
Am vazut…cu ochii deschisi si cu sufletul, asemeni unei reclame la teatru doua fete ale vietii, una care rade si una care plange. Am vazut tinerete, chip frumos si usoara neputinta de a intelege ceea ce se intampla. Am vazut emotie, traire si dorinta de a lupta. Fata cu chip frumos si tanar, doreste…sa isi intampine copiii in fiecare zi, sa scape de rusinea de a fi diferit , de a o privi lumea ciudat si sa ni se alature la grupurile de suport. Nu isi gaseste linistea pana nu ne vede zambind, pana nu ne arata casa, pana nu ne serveste cafeaua. Frumos…ne simtim frumosi si buni, impreuna ii spunem ca o putem ajuta, simtim ca prinde putere si ne promite ca ni se alatura intr-o zi la grup. Maria o va ajuta sa scape de “rusinea” de a fi inconjurata de oameni cunoscuti in autobuz. Zambim! Plecam!
Gasim cu oarecare usurinta urmatoarea locatie, intram intr-o curte aranjata si linistita, poate prea linistita…poate si linistea din jur priveste catre el, EL…un barbat, cu ochi frumosi, curati dar captive in propriul trup. Il gasim in scaun, privind in gol, nu ne zambeste, nu ne cunoaste, nu stie ce vrem. Zambim noi, vorbim noi…pentru el este mult prea obositor si nici nu vede de ce ar face-o cand el este intr-un colt de rai. Un perete din incapere este luminat, lumina data de zeci de icoane atent pictate de mana unui om credincios. Pentru el este tot ce conteaza, este tot ce isi doreste, sa calatoreasca spre viata minunata a raiului, ne spune greu dar o face…vrea la manastire, doreste ca un duhovnic sa isi faca auzit glasul cald in camera lui. Nu isi doreste nimic material.
Il admiram, pentru privirea si credinta curata, pentru faptul ca foloseste un laptop desi este imobilizat in scaun, iar mainile nu le mai poate folosi aproape deloc, foloseste calculatorul cu ajutorul cotului pentru a asculta rugaciuni si colinde pe youtube. Il admiram …pentru ca nu se lasa, pentru ca are puterea sa zambeasca si sa planga. Da, zambeste atunci cand ii spun ca are ochi frumosi, cand Maria (pacienta cu SM) ii spune ca vor calatori impreuna intr-o tara exotica, cand Tavy Crisan ii transfera pozele de pe aparatul foto la el pe laptop. Plange curat, caci asa simte. Doamne, am fi in masura sa ii dam un sfat unui astfel de om? Personal nu cred, invers DA.
Au urmat alte doua vizite, unde am fost ascultati, unde ne-am simtit utili, unde am vazut lucruri adaptate, unde am constatat ca ar fi nevoie de lucruri/spatiu adaptat(e). E dificil…dar speram ca vorbele noastre sa faca bine. Auzim dorinte si vedem de unde vine puterea “Nepotul meu ma tine” “Daca as avea de ce sa ma tin, as putea incerca sa merg din nou”
Cu asa o lectie predata azi plecam mai departe, nu foarte departe caci oprim…nu putem sa nu… aceste vizite ne sensibilizeaza, ne opresc sa privim macar cateva minute in jur , in noi. Facem poze, separate, impreuna, cu aparatul foto cu telefonul Mariei, cu orice numai sa putem lua cu noi cat mai mult. Norii stau deasupra padurii, parca ne atrag atentie ca ar trebui sa privim mai des spre locul de unde vin ei. Hornurile caselor fumega, mirosul este divin, il adulmec, il inghit si ma las coplesita de el. E iarna, o iarna usoara si frumoasa. Multumesc…Cui? Lor!