Fundraising sau despre cum nu trebuie sa ai mana intinsa, nici sa spuna o poveste

Se fac trei luni de cand am intrat in echipa ARC Romania. Probabil au fost cele mai usoare trei luni de acomodare pe care le-am avut la vreun job. In timp ce am scris ultima propozitie m-am gandit mult daca sa folosesc termenul „job” sau nu. Pentru ca am cumva alt sentiment cand ma trezesc dimineata, nu ala ca ma duc la munca. Desigur ca principalele mecanisme care fac o organizatie sa functioneze si sa aiba succes sunt aceleasi – program de lucru, ierarhii, proiecte, management etc. Dar ceva difera. Colegii mei nu mai sunt piese slefuite. Nici despre restul colegilor mei de pana acum n-am crezut ca sunt exclusiv rotite dintr-un mecanism mai mare, dar am avut tot timpul senzatia ca asa functionau. Si ca asa era firesc. Intri intr-un mecanism, iti gasesti locul si te slefuiesti in functie de restul mecanismului ca sa-l faci cat mai eficient. Mada, Jo, Horia, Ionut, Laur, Cata nu-mi par deloc piese pentru ca au cu totii ceva ce-i umanizeaza in fiecare secunda – o insatietate pentru fapte bune.
coverarc
Stiu ca suna un pic patetic, dar nu voiam sa o spun altfel, pentru ca e fix asa. Oamenii astia pun mai presus de orice binele comun. Mai presus de job, mai presus de ei. Sunt cuvinte mari pe care nu prea le credeam inainte sa ii cunosc. Si initial eram destul de reticent la povestile care mi se pareau prea siropoase despre cum noi toti putem face lumea un loc mai bun. Stiam despre mine nu sunt un foarte bun activist si asta era si motivul pentru care am vrut sa incerc experienta Fundatiei Vodafone in programul Voluntar de profesie, pentru ca voiam sa lupt cu mine. Si daca inital m-am alaturat lor in ideea ca au nevoie de o rotita slefuita care stie sa faca bine comunicare, mi-am dat seama in foarte scurt timp ca n-au nevoie de asa ceva. Ca pot sa vin la birou 8 ore zi si sa imi fac treaba, dar ca daca nu incep sa lupt alaturi de ei, n-o sa fac nicio schimbare. Nici in mine, nici in proiect. Pentru ca problemele pe care le rezolva ARC nu sunt genul de situatii in care doar trebuie sa inlocuiesti ceva gresit cu ceva corect sau sa incerci sa indrepti ceva. Sunt lupte pe care le dai cu realitatea. Realitatea de care nu esti multumit. Si pentru ca realitatea nu e doar a ta sau a catorva din jurul tau, ci a intregii societati in care traiesti, e nevoie de o intreaga manifestare de forte ca sa schimbi ceva.
Trei luni mai tarziu ma declar prins de microbul asta. Ce a produs switch-ul?

Urmatoarele randuri au legatura, intr-un final, si cu titlul acestui post. Daca pana acum procesul de fundraising mi se parea o activitatea la limita de jos a actiunilor pe care le-as face pentru ca mi se parea ca presupune o renuntare la sine de care nu stiam daca sunt capabil, dupa trei luni petrecute cu ei cred cu totul altceva. Pana acum diferenta intre vanzari (mai exact strans bani din sponsorizari) si fundraising mi se parea fundamentala, in sensul ca in primul caz aveai o oarecare satisfactie care se resfrangea asupra unor cifre de care te bucurai. Acum, datorita lor, am inteles ca fundraisingul e despre altceva. Si am inteles datorita demnitatii si normalitatii cu care isi concep programele. Nu e deloc ca in celebra replica din Filantropia. Mana nu trebuie sa fie intinsa, nici sa spuna o poveste. Procesul de fundraising e la fel de normal si santatos intr-o societate cum e weekendul dupa saptamana de lucru. E firesc si fara el societatea s-ar imbolnavi si ar colapsa intr-un final.