Justiție pentru copii

Ca Voluntar de Profesie Fundația Vodafone România, în cadrul campaniei globale End Violence Against Children, documentez de mai bine de patru luni violența asupra copiilor. Mă simt înfrântă. E ca o boală scăpată de sub control, care a contaminat fiecare celulă a societății. Trăim într-o societate metastazată de violențe. Cu cât văd mai multe date, statistici, studii, legi, hotărâri de Guvern, cu atât realizez cât de mult am eșuat în a ne proteja copiii.

Am descoperit acest domeniu ferit de atenția media prin aripile ocrotitoare ale nenumăratelor instituții care protejează copiii. Minorii în justiție sunt o categorie atât de protejată, atât de vulnerabilă, peste care instituții precum Consiliul Național al Audiovizualului sau Consiliul Superior al Magistraturii, în numele interesului superior al copilului și al demnității umane, au întins atâtea rânduri de aripi că nu mai intră niciun strop de lumină.

În jur de 50.000 de copii sunt traumatizați în fiecare an în proceduri judiciare, fie că sunt folosiți ca arme în divorțuri urâte, fie că sunt victime ale unor abuzuri, martori la fapte penale sau agresori. La lumina neoanelor din secțiile de poliție, judecătorii sau parchete, mii de copiii sunt supuși legal abuzurilor instituționale prin audieri repetate de către persoane pe care legea nu le obligă să aibă o pregătire specială pentru a interoga copii.

De 10 ani stăm în drum cu bagajele făcute în acest domeniu. Din 2007 statul român investește milioane de euro, din granturi internaționale, în cursuri de formare pentru  magistraţi pe domenii sensibile ca violență domestică, pornografie infantilă sau cerşetorie. Nimeni nu a evaluat, însă, de câte din abilitățile obținute la aceste cursuri au beneficiat şi victimele. În lipsa unor reguli ferme prin care dosarele cu copii să fie gestionate de către echipe specializate, profesioniştii pregătiți să audieze copiii sunt folosiți în acest domeniu absolut accidental.

Pe lângă copiii aflați oficial în proceuri judiciare, există mii de copii care trec ca o boare prin sistemul de justiție fără să lase urme.

Știm parțial câți abuzatori sunt anchetați pentru fapte penale cu copii, dar nu și câți copii abuzați. Știm câți pedofili au fost condamnați, dar nu și numărul victimelor lor. Nu se știe numărul copiilor chemați ca martori. Nu se știe numărul copiilor audiați în anchete care nu au ajuns la faza de judecată.

Este imposibil de estimat numărul copiilor care ar fi putut ajunge în atenția autorităților, dacă plângerile nu ar fi fost descurajate chiar în secțiile de Poliție sau dacă plângerile înregistrate nu ar fi fost retrase la foarte scurt timp după (cum se întâmplă adesea în urma unor scandaluri domestice violente și împăcări fulgerătoare).

E nevoie să facem un salt din statistici în realitate. E nevoie ca sistemul de suport al victimelor copii care intră în malaxorul sistemului de justiție să devină unul instituțional. Acum sunt oameni, nu instituții, care se conectează prin linii imaginare de relații personale.

Așa:

Un procuror sună un prieten din copilărie, devenit psiholog, ca că evalueze traumele suferite de fetiţa mutilată de asistenul maternal, ori ca să acceseze memoria unui băieţel care la 6 ani şi-a văzut fratele sfâşiat de câini în faţa lui.

Sau așa:

O poliţistă îi cere ca favoare unei prietene să facă terapie cu măcar una din cele trei fetițe violate de propriul medic, în timp ce părinții se aflau dincolo de ușa cabinetului.

Citeste mai mult…