Pa :)

”Pa, paaa….pa-pa. Da, pleci acum, paaaa, pa..”.

Unele ”pa”-uri sunt cu zâmbet, altele mai serioase, unele cu miscări energice de mâini, altele cu pupici trimiși în aer, iar altele doar cu priviri în ochi. Am spus copiilor ”pa” cu voce naturală, cu voce de urs, cu voce pițigăiată, cu voce veselă, cu voce calmă. Am spus ”pa” uneori în șoaptă, iar alteori aproape țipat.

E un moment special cumva – oricare ar fi diagnosticul, oricum ar fi zâmbetele și lacrimile împărtășite anterior, înainte de plecarea din spital, părinții își iau la revedere și încurajează copilul: ”Spune-le doamnelor ”pa”, mami!”. Mi-am luat așadar la revedere de la mulți copii în ultimele luni, cu mai multă sau mai puțină încredere, uneori cu inima strânsă, alteori îngrijorată, de multe ori bucuroasă.

Mă gândesc acum cu oarecare amuzament și cu oarecare nostalgie, că mai e puțin, aproape o lună, și voi spune un ”pa” mai cuprinzător, mai dificil și mai plin de emoții cumva. Emoții amestecate. Mai e puțin și eu voi fi cea care spune cu adevărat ”pa”. Mai e puțin și de data aceasta eu voi pleca. Voi spune ”pa” unor oameni minunați, unor activități, unor familii, unor locuri devenite familiare, unor proiecte. Sunt pregătită? Nu știu, mai am puțin timp.. Nu știu dacă pot fi cu adevărat pregătită să închei ceva care a fost atât de important pentru mine și să încep o etapă complet diferită.

Sunt cu siguranță bucuroasă și recunoascătoare pentru tot ce mi-a oferit proiectul ”Auzul un dar, nu-l ignora!”… pentru informațiile la care am avut acces, pentru situațiile dificile din care am învățat, pentru sentimentul de a face ceva care contează și care umple sufletul. Sunt conștinetă și de timpul scurt rămas și de ceea ce mai pot face. Iar toate lucrurile acestea împreună se construiesc pentru mine într-un soi de liniște și de mulțumire.