Puțină recunoștință într-un colț de spital

„ Îmi dau seama că e vă e greu și lucrul cel mai important pe care vreau să vi-l spun este că sunt soluții. Sunt soluții și vreau să vă povestesc despre ele. Mă puteți întreba oricând, orice.”

Dacă ar fi un moment dintr-un film, ecranul s-ar umple treptat cu multe cadre mici în care m-aș apropia  de diferite persoane, în colțuri asemănătoare de spital, spunând mereu la început acestă frază. Hainele mele se schimbă, părul e când așa, când altfel, uneori e mai întuneric, alteori e mai multă lumină, uneori mă apropii de o familie întreagă, alteori doar de un părinte. Cadrele mici au umplut ecranul. Gata scena de film.

Doar că de câteva luni aceasta este o parte importantă a realității mele. Discuțiile pe care le am cu părinții sau bunicii care au venit cu cei mici pentru testări auditive sau care tocmai au primit un diagnostic de hipoacuzie. Mereu e diferit. Mă apropii de ei întotdeauna cu emoție. E emoția firească pe care nu aș putea să nu o am apropiindu-mă de niste persoane care chiar sunt într-o situație dificilă, care chiar sunt speriați, sau triști, sau îndurerați, sau furioși, sau obosiți, sau… altfel. Știu că le e greu. Știu! Și de aceea le și spun asta. În același timp vreau să îi ajut, vreau să transmit măcar puțină speranță, pentru că există speranță, pentru că celor mici le poate fi mai bine, pentru că o testare sau un diagnostic nu marchează sfârșitul categoric al drumului.

În timpul acesta petrecut în proiect, am început să înțeleg din ce în ce mai bine ceva foarte important. Toți părinți au niște așteptări și niște dorințe pentru copiii lor. Le poartă în gesturile lor, în priviri, în întrebările pe care mi le pun. Diagnosticul primit la spital zdruncină puțin sau mai mult aceste aștepări și dorințe. Copilul nu aude. Părinții devin părinții unui copil care nu aude. Copilul e afectat, părinții sunt afectați, toată familia e afectată. E nevoie să recunoaștem asta, e timpul lor de procesare, de confuzie, de emoții amestecate. E și momentul în care eu mă întâlnesc cu ei.

E un moment important. E momentul în care au nevoie de respect, de informații, de răspunsuri repetate la întrebări, de încurajări, de exemple pozitive. Și eu sunt acolo, “înarmată“ cu pliante din proiect, cu zâmbete, cu tot ce știam de dinainte și cu tot ce am învățat în timpul acesta de la doamna doctor și de la alți părinți. Sunt acolo să încerc să le dau puțină speranță, puțină putere, convingerea că sunt părinții unui copil care nu aude, dar care poate auzi…un copil care va auzi bine, va râde, va învăța, va cădea, va plânge, va povesti.

Sunt acolo și sunt recunoscătoare că le pot fi măcar un pic alături.