SMerit în fața destinului…

O dimineață încă însorită de noiembrie, pornesc din nou la drum. Vioi și cu speranța cu care pornesc la drum de fiecare dată, că nu voi găsi astăzi decât persoane cu optimism în suflet și cu dorința acerbă de a merge mai departe în ciuda unui destin potrivnic ce a adus durerea unei boli cumplite, părăsesc drumul aglomerat și caleașca-mi ponosită mă duce pe un drum românesc. Peisaj mirific în stânga și în dreapta, cerul deasupra, gropi dedesupt. Spre Vălișoara, județul Alba, drumul șerpuiește printre masive de calcar pleșuve ce veghează zona dintr-o parte și alta asemeni unor urieși ai vremurilor de demult. Ajunși în satul cu pricina, îl traversez de două ori, înainte și-napoi să în încercarea-mi necontenită de a găsi casa unde voi întâlni un nou pacient suferind de Scleroză Multiplă. Într-un final ajung… La poartă mă întâmpină o bătrânică cu mersul greu și legănat și cu o față de pe care puteai ușor citi durerea ascunsă, ce mocnea în sufletul femeii. Viața grea și plină de-ncercări săpase șanțuri de durere pe fața ei îmbătrânită poate prea devreme, iar ochii ei tulburi-albăstrui ascundeau multe lacrimi ce s-au înodat sub bărbie ani la rând, asemeni baticului negricios ce-l purta pe cap. Hainele ponosite de pe ea arătau o viață muncită și amărâtă și doar un cățel mic mai încerca să anime curtea în care am intrat. Bătrâna ne primește luându-mi micul pachet din brațe și în semn de mulțumire își așează pe fața un zâmbet palid, iar ochi tulburi parcă se tulburară acum mai tare ascunzând cu greu o nouă lacrimă. Ne invită să-i vedem fata, pacienta noastră și motivul vizitei de azi. Urcăm trei trepți și intrăm într-o cămăruță unde tânăra femeie își petrece viața de ani buni. Un pat lângă care este așezat un sistem ce o ajută pe bolnavă să se ridice ne așteatpă gol, femeia fiiind poziționată pe un scaun, așteptându-ne. Cu greutate ne salută, cuvintele ieșind din gura ei asemeni unui cânt înfundat în durere, greutatea de exprimare fiind vizibilă în cazul ei. Nu a mai ieșit din casă de când tatăl ei a decedat, în urmă cu vreo doi ani, deoarece bătrâna, singurul ei sprijin, nu mai poate să o ridice. Tânăra pacientă are acum 38 de ani și viața i-a oferit doar durere și iubire din partea părinților. Este bolnavă de Scleroză Multiplă din vremea absolvirii liceului, iar de vreo 15 ani nu mai poate umbla. Cu toate astea, smerită în fața destinului își duce crucea, și încearcă să ne arate nouă, oaspeții ei, un strop de optimism. Nu poate să-și asundă emoția și mărturisește că de mult nu a mai călcat cineva în camera ei. În satul mic de munte, mai toți sunt vârstnici și își duc viața în jurul curți cum pot, iar pe ea nu prea o caută căci știu că e „sclerozată”. ”La țară oamenii au ideile lor ce nu le poți schimba și fug în lături când aud de oameni bolnavi, dar mai ales oameni despre care se spune că au probleme cu mansarda”, ne mărturisește ea manifestând o ușoară repulsie față de ingnorața vecinilor săi. Ne mai spune că îi place să citească și își cufundă durerile și neputința în vise, în povești, împletindu-și viața ei cu viața personajelor, fiind câteodată doamnișoară, cu mulți pețitori la poartă, iar alteori doamnă de oraș cu un soț iubitor, ce o răsfață cu rochii de soi. Zâmbește, vorbind de iubire, iar în clipa următoare se-ntristează privindu-ne parcă rușinată de gândurile sale. Plecăm lăsând în urmă un gram de bucurie, o promisiune de întoarcere cât mai curândă și cu un bagaj emoțional ce s-a lipit de suflet. Aș fi luat toată durerea asunsă în acea gospodărie și-aș fi aruncat-o în apele ce bolboroseau pe lângă stâncile de calcar ce le revedem la-ntoarcere.

Cristian DIMA, Voluntar de Profesie Asociația SM SPEROMAX ALBA